Starmer negociază o „resetare” a relațiilor cu blocul comunitar, iar UE activează un cadru juridic pentru ca o viitoare ruptură să fie atât de costisitoare încât să fie impracticabilă din punct de vedere politic, scrie „La Razon” (Spania).
Ani întregi Bruxelles-ul a tratat Brexitul ca pe un accident istoric. Acum îl gestionează ca pe un risc sistemic. Nu se teme de revenirea Regatului Unit în Uniunea Europeană; ce o îngrijorează e că Regatul Unit s-ar putea apropia de UE doar pentru a ieși din nou. De aceea, în timp ce prim-ministrul laburist Keir Starmer negociază o „resetare” a relațiilor cu blocul comunitar pentru a repara tensiunile create de administrația conservatoare anterioară, dincolo de Canalul Mânecii au activat un cadru legal conceput pentru un singur lucru: să facă orice ruptură viitoare atât de costisitoare încât să fie impracticabilă din punct de vedere politic. Pe scurt, să se asigure că ce se negociază acum cu Starmer – care a militat pentru rămânerea în UE în timpul referendumului istoric din 2016 – continuă indiferent de cine îi va succeda în Downing Street, potrivit stiripesurse.
Citește și: FMI: Accelerarea reformelor structurale va stimula creșterea economică și nivelul de trai în Moldova
La vârful birocrației UE prevederea are deja propriul nume: „clauza Farage”. Nu e vorba doar de retorică, ci de o referință explicită la liderul partidului de extrema dreaptă Reform UK, populistul britanic și [fostul – n.red.] prieten apropiat al lui Donald Trump, care promite să saboteze orice apropiere de Bruxelles și a cărui umbră planează deja asupra fiecărui aspect al noului acord. Manevra dezvăluie măsura în care Bruxelles-ul crede că liderul carismatic, care cu doar șase locuri conduce în toate sondajele de opinie, ar putea deveni noul prim-ministru la alegerile generale programate în 2029.
Ce negociază acum guvernul laburist e viitorul Acord sanitar și fitosanitar (SPS) care ar elimina aproape toate controalele la frontieră care în prezent împiedică exporturile britanice de alimente către UE. Carnea, peștele, produsele lactate și băuturile ar traversa din nou Canalul Mânecii fără certificatele, inspecțiile și întârzierile introduse de Brexit. Pentru actualul ocupant al clădirii de la numărul 10, al cărui scop este de a relansa o economie britanică aflată acum în stagnare, acest acord echivalează cu un pachet de stimulare mic, deghizat: ar putea crește exporturile agroalimentare către UE cu peste 20%.
Starmer are nevoie de acest acord. Din punct de vedere politic, pentru că oferă o îmbunătățire tangibilă față de Brexit, fără a redeschide dezbaterea toxică despre piața unică sau uniunea vamală. Din punct de vedere economic, pentru că este unul dintre puținele instrumente reale pentru creștere pe termen scurt, fără cheltuieli publice, cu care speră să-și îmbunătățească poziția slabă din sondaje.
Însă pentru Bruxelles acest acord nu este o favoare: este o deschidere a pieței europene către o țară terță. Iar UE, după ce și-a învățat lecția dintr-un deceniu de politici britanice neregulate – de la David Cameron la Boris Johnson, inclusiv efemera Liz Truss – a decis că de data aceasta nu va exista acces fără garanții de stabilitate.
Proiectul divulgat de „Financial Times” arată clar acest lucru. Regatul Unit ar trebui să plătească o contribuție financiară permanentă pentru a participa la sistemul european de controale la frontieră – o taxă proporțională plus o suprataxă de 4% – și să accepte așa-numita aliniere dinamică: orice nouă regulă europeană privind sănătatea animalelor sau a plantelor s-ar aplica automat în Regatul Unit. Fără vot, fără veto, fără drept de blocare. În esență, este vorba despre o integrare fără apartenență. Dar nu acesta este elementul cheie, ci clauza de ieșire. Dacă un viitor guvern britanic încalcă acordul, va trebui să plătească toate costurile asociate cu reconstrucția frontierelor: infrastructură, personal, instruire, echipamente, tehnologie. Nu este o amendă simbolică, ci un proiect de lege conceput pentru a fi toxic din punct de vedere politic.
La Bruxelles, nu se ascunde acest lucru: clauza există pentru a-l descuraja pe Nigel Farage. Liderul Reform UK nu deține în prezent o majoritate parlamentară. Dar partidul său conduce în sondaje în domenii cheie și a realizat ceva mai important: a transformat Brexitul într-o armă emoțională permanentă. Orice acord cu UE este, în narațiunea sa, o „trădare”. Iar orice aliniere la reglementări este „supunere”. De aceea, atunci când Farage promite să rupă acordul și să nu plătească „niciun euro” Bruxelles-ului, UE ia în serios amenințările.
Precedentul există deja. În acordul de pescuit semnat anul trecut, Starmer a acceptat o clauză similară. Dacă Londra întrerupe accesul flotelor europene la apele britanice înainte de 2038, se declanșează represalii comerciale automate. S-a vorbit atunci și despre o „clauză Farage”. Nu este o coincidență. Bruxelles-ul a trecut de la negocieri cu Regatul Unit ca partener la negocieri ca entitate instabilă din punct de vedere politic.
Citește și: Moldova obține dreptul de proprietate asupra Sanatoriului „Moldova” din Odesa
Downing Street susține că astfel de prevederi sunt normale în orice tratat internațional. Și este adevărat. Dar contextul nu este. Puține acorduri comerciale din lume sunt concepute în mod explicit pentru a proteja împotriva potențialei ascensiuni la putere a unui anumit lider populist.
Aici rezidă paradoxul. „Blindarea” europeană întărește exact narațiunea de care are nevoie Farage. Cu cât cadrul de reglementare este mai scump și mai automat, cu atât este mai ușor să-l prezinți ca pe o umilință națională. Și cu cât pedepsele sunt mai dure, cu atât devine mai atractiv să-l rupă pentru o mișcare care prosperă din conflict.
Problema nu este doar politică. Este și socială. Fermierii și pescarii – teoretic cei mai mari beneficiari ai acordului – încep să se revolte. Aceștia se tem că alinierea la Bruxelles îi va obliga să adopte reglementări mai stricte privind pesticidele, erbicidele și bunăstarea animalelor, ceea ce le va face producția mai scumpă în comparație cu concurenții din țări terțe. Pentru mulți Brexitul a fost tocmai o promisiune de dereglementare.
Astfel, „resetarea” lui Starmer riscă să devină un câmp minat. UE cere stabilitate. Farage promite volatilitate. Iar prim-ministrul încearcă să navigheze între cele două fără a reaprinde războiul cultural al referendumului.
Pe scurt, anul acesta se aniversează Brexitul, iar realitatea arată că divorțul istoric nu a fost rezolvat, ci mai degrabă transformat în altceva: un sistem de frâne, sancțiuni și clauze menite să gestioneze neîncrederea reciprocă. Bruxelles-ul nu se mai întreabă dacă Regatul Unit se va întoarce. Se întreabă cum să împiedice, dacă se întoarce parțial în UE, să plece din nou într-un mod haotic.
