Un eretic din secolul 17 care chiar ne-ar fi prins bine astăzi
Filozoful iluminist Baruch Spinoza a fost la un pas de a muri pentru idealurile sale într-o zi din 1672
Spinoza, un evreu sefard născut la Amsterdam în 1632, era un partizan pasionat și ferm al libertății, toleranței și moderației. Și astfel se face că atunci când Johan de Witt, marele om de stat liberal al Republicii Olandeze al cărui motto politic era „libertate adevărată”, a fost linșat și mutilat de o gloată incitată până la exaltare de agitatori reacționari sprijiniți tacit de clerul calvinist ortodox, Spinoza a vrut să se repeadă la locul crimei ca să pună acolo o pancartă pe care scria (în latină): „Cei mai josnici barbari”. Dacă omul la care stătea în chirie nu l-ar fi împiedicat s-o facă, blajinul filozof ar fi fost cu siguranță linșat și el, transmite THE NEW YORK TIMES, potrivit stiripesurse.ro.
Spinoza a avut mult de suferit pentru angajamentul său de-o viață în slujba libertății de gândire și exprimare. Viziunea lui cum că nu Dumnezeu crease lumea și lipsa credinței lui în miracole și nemurirea sufletului i-au înfuriat într-atât pe rabinii de la sinagoga lui sefardă din Amsterdam, încât l-au ostracizat pe viață din comunitatea evreiască la vârsta de 23 de ani. Numai una dintre cărțile sale, despre filozoful francez Descartes, a putut fi publicată sub numele lui în cursul vieții sale. Celelalte lucrări, pledând contra superstiției religioase și contra autorității clericale, dar în favoarea libertății intelectuale și politice, erau considerate atât de controversate, încât a fost nevoie să fie publicate sub pseudonim.
Un eretic din secolul 17 care chiar ne-ar fi prins bine astăzi
Au mai existat și alți mari gânditori în secolul 17, precum Thomas Hobbes și Gottfried Wilhelm Leibniz, care au pregătit terenul pentru Iluminismul secolului 18. Dar puțini dintre ei ne mai inspiră încă imaginația așa cum reușește s-o facă Spinoza. Dat fiind că trăim acum într-o epocă a interzicerii cărților, a intoleranței intelectuale, a bigotismului religios și a demagogiei populiste, activismul lui radical în favoarea libertății pare la fel de proaspăt și necesar chiar și acum.
Citeşte şi: Americanii se pregătesc de o posibilă invazie rusă în Moldova – Stiripesurse.md
Poate că acesta este și motivul pentru care tot continuă să apară cărți noi despre el, inclusiv impresionanta „Spinoza, Viața și moștenirea” a lui Jonathan Israel din 2023 sau chiar și romanul francez best-seller „Le Problème Spinoza” de Irvin Yalom. Și toate acestea dedicate unui filozof care a fost denunțat deopotrivă de creștini și evrei drept discipol al diavolului, ba încă și mult timp după moartea lui. Ideea lui Spinoza cum că Dumnezeu nu e o ființă capabilă de gândire și creație, ci e natura însăși, era considerată într-atât de scandaloasă de George Eliot, romanciera britanică [scria sub pseudonim masculin – n.trad.] care a tradus „Etica” lui Spinoza în deceniul 1850, încât ea a insistat mereu ca numele să nu-i fie pomenit în legătură cu gânditorul pe care-l admira nețărmuit.
Spinoza era convins că toți oamenii, indiferent de mediul religios ori cultural din care provin, sunt înzestrați cu capacitatea de a raționa și că noi trebuie să căutăm adevărul despre noi înșine și despre lumea în care trăim. El insista că rațiunea ne poate oferi nu numai mai multă cunoaștere precisă, ci și o cale către o viață mai fericită și o viață politică mai bună. Într-un eseu intitulat „Despre corectarea înțelegerii”, el a scris: „Adevărata filozofie înseamnă descoperirea «binelui adevărat», iar fără cunoașterea binelui adevărat fericirea umană e imposibilă”. Acel bine adevărat, în viziunea lui Spinoza, nu poate fi găsit decât prin intermediul rațiunii, iar nu al religiei, sentimentelor tribaliste ori autoritarismului.
Un eretic din secolul 17 care chiar ne-ar fi prins bine astăzi
Spre deosebire de Thomas Hobbes, care considera că numai un monarh absolutist poate ține în frâu impulsurile violente ale omului, Spinoza a fost un adept timpuriu al idealului democratic și al guvernării reprezentative. Însă o republică liberă nu putea supraviețui decât sub un guvern alcătuit din oameni rezonabili, care se pricep să gestioneze în mod rațional interesele contradictorii. După cum afirma Spinoza, poate un pic prea optimist, în al său „Tratat Teoretic-Politic”: „Pentru a-și îngriji propriile interese și a-și menține suveranitatea, e obligatoriu ca ei, mai presus de orice, să consulte binele comun și să organizeze totul conform dictatului rațiunii”.
Dacă Spinoza era discipolul diavolului, atunci era unul foarte blând. Nimic din viața lui nu a trădat nici cel mai mic iz de comportament scandalos. Poetul german Heinrich Heine îl compara pe Spinoza cu Isus, fiindcă și el a fost tot un evreu care a suferit pentru învățăturile sale. Un burlac tăcut și introspectiv care purta un inel inscripționat cu cuvântul „prudență” în latină, el detesta conflictul și avea manierele curtenitoare date de descendența lui iberică. Însă viața lui virtuoasă nu făcea decât să-i înfurie și mai mult pe adepții religiilor: cum poate unul fără de Dumnezeu să se prezinte ireproșabil din punct de vedere moral? Și aici putem observa un conflict care mai există și astăzi, între cei care cred că un comportament moral nu poate proveni decât din credința religioasă și cei care consideră că poate emana și din rațiune.
Cei mai mari inamici ai acestui tip de căutare a adevărului erau în vremea lui Spinoza calviniștii ortodocși, care încă mai dominau viața religioasă și academică – și într-o oarecare măsură și politica – în Republica Olandeză. Între catolicii din Franța, anglicanii dogmatici din Anglia și rabinii care-l expulzaseră nu exista nici o diferență. Conceptul lor de adevăr era revelația biblică a cuvintelor lui Dumnezeu. Ei considerau filozofia lui Spinoza o contestare directă a autorității lor. Și astfel, insistența lui blasfemică asupra gândirii raționale, cât și a libertății de a contesta dogma religioasă, trebuia să fie zdrobită.
Un eretic din secolul 17 care chiar ne-ar fi prins bine astăzi
Dogma religioasă mai este folosită frecvent chiar și astăzi pentru a se reprima gândirea liberă. E cazul teocrațiilor musulmane precum Iranul. Dar e valabil și pentru creștinii evanghelici din SUA, care insistă să fie scoase cărți din bibliotecile și școlile publice pe motiv că le-ar ofensa chipurile credințele morale ancorate în religie.
Totuși, oprimarea dogmatică a libertății intelectuale nu e neapărat întotdeauna de natură religioasă. Cetățenii chinezi nu se pot exprima liber, atât timp cât guvernul insistă ca vederile lor să se conformeze ideologiei partidului. La fel ca și în cazul ideologilor religioși, activiștilor de partid le place să pretindă că ideile dizidenților „ofensează sentimentele poporului”.
În SUA, și din ce în ce mai mult în multe părți ale Europei, alte tipuri de gândire ideologică, unele dintre ele cu obiective sociale merituoase, cum ar fi dreptatea socială ori rasială, pun și ele presiune pe libertatea intelectuală. Insistența lui Spinoza asupra primatului capacității noastre de a raționa nu se potrivește cu ideea că gândurile noastre sunt determinate de identități colective și traume istorice. El se opunea tribalismului de orice fel. Și nu ar fi considerat nicidecum jignirea sentimentului colectiv drept un argument rațional.
Spinoza e uneori acuzat de raționalism, în măsura în care nu ar fi înțeles emoțiile umane, însă el era cât se poate de conștient că suntem ființe umane cu sentimente și că emoțiile ne pot copleși. Una dintre temerile lui cele mai mari, cu nimic mai puțin probabilă acum decât în vremea lui, era aceea că gloatele, incitate de lideri răuvoitori, vor distruge gândirea liberă prin intermediul violenței.
Un eretic din secolul 17 care chiar ne-ar fi prins bine astăzi
În opinia lui Spinoza modul în care trebuie gestionate credințele religioase și emoțiile umane nu este să încerci să le interzici, și nici să nu pretinzi că n-ar exista. Oamenii trebuie lăsați să creadă orice le trece prin cap – atât timp cât filozofii sunt liberi să gândească. În republica lui ideală ar fi existat un soi de religie civică, mai presus de autoritatea clericală, care ar fi ameliorat și protejat comportamentul moral. În cuvintele lui: „Venerarea lui Dumnezeu și obediența față de el nu constă decât în Dreptate și Bunăvoință-Iubitoare sau în dragostea față de vecinul tău”.
Spinoza nu a crezut nici în posibilitatea abolirii abordării religioase față de adevăr în universități. Răspunsul lui era separarea cunoașterii religioase de știință. E loc pentru amândouă, fără ca una să încalce teritoriul celeilalte. În vremurile noastre vedem demagogi care incită masele cu fantezii iraționale pline de ură. Vedem universități sfâșiate de lupte ideologice care îngreunează tot mai mult cercetarea liberă. Iată că din nou există un conflict între abordarea ideologică și cea științifică cu privire la adevăr. De pildă, ideea anumitor cercuri progresiste cum că predarea matematicii e o formă de supremație toxică a rasei albe, astfel încât trebuie presată pentru a trece în serviciul corectării nedreptăților rasiale, este, ar spune unii, problematică.
Asta l-ar fi nedumerit cu siguranță pe Spinoza, dar el ne-ar putea ajuta să găsim o cale de ieșire. Am putea să-i urmăm exemplul de a distinge între diversele modalități de a ajunge la adevăr. E adevărat că persistă nedreptăți rasiale și sociale și chiar ar trebui corectate, însă logica matematicii e una universală și nu trebuie compromisă doar pentru a favoriza interesul unei minorități anume. Cercetarea științifică trebuie să fie neutră din punct de vedere cultural și rasial.
Libertatea de a gândi și de a acționa rațional, iar nu dogmatic, e de departe cea mai importantă moștenire pe care ne-a lăsat-o Spinoza. E unicul mod de a combate amenințarea ideilor iraționale, ațâțate de ură și de confuzia dintre știință și credință. Și ar putea fi unicul mod de a ne salva și Republica noastră.
Articol de Ian Buruma (scriitor și publicist olandez stabilit în SUA)
