Unirea Principatelor Române, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor atât în Moldova, cât și în Țara Românească, a fost un act de îndrăzneală politică a românilor, care au profitat de un context internațional favorabil, dar și tensionat: reașezarea echilibrului european al puterilor după războiul Crimeei, început ca un al șaptelea război ruso-turc, dar în care s-au implicat și alte puteri europene.
Tratatul de la Paris semnat la 18/30 martie 1856 punea capăt acestui război, în care Rusia era învinsă de coaliția europeană care a venit în sprijinul Turciei: Franța, Anglia, regatul Sardiniei. Principalele lui prevederi priveau transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe ţărmul mării fiind interzise construirea de fortificaţii sau prezenţa armamentelor de orice fel. De asemenea, era stabilită libera circulaţie pe Dunăre sub supravegherea unei Comisii Europene a Dunării din care făceau parte inițial reprezentanți ai Austriei, Franței, Marii Britanii, Prusiei, Rusiei, Sardiniei și Turciei. (După obținerea independenței, România a devenit și ea membru cu drepturi depline), notează Arhivele Naționale ale României, pe pagina de Facebook a instituției.
Principatele Dunărene – Moldova şi Muntenia – reușeau să iasă de sub protectorat rusesc şi să intre sub garanţia Marilor Puteri Europene. Ele rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană, dar li se acorda dreptul de a avea propriile constituţii şi adunări legislative, puse sub supravegherea puterilor victorioase, numite Puteri Garante. Basarabia rămânea, în continuare, în stăpânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudică (ținuturile Cahul, Bolgrad şi Ismail şi, implicit, controlul asupra gurilor Dunării) era retrocedată Moldovei, care astfel obținea din nou ieșire la mare.
A fost stabilită organizarea unui referendum și în 1857 s-au organizat alegeri pentru Adunări ad-hoc la Iaşi și la Bucureşti, în care, pentru prima dată, printre delegați s-au numărat și deputați reprezentanți ai țărănimii. Votul popular a fost în ambele țări favorabil unirii și a dus la semnarea Convenției de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.
Deși una dintre doleanțele românilor exprimate în Adunările Ad-hoc a fost aceea de a avea pe tronul țării un principe străin dintr-o dinastie domnitoare din Europa, la 5 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 a fost ales și domn al Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală. Prin intuiția sa politică, domnitorul Principatelor Unite a reușit să convingă puterea suzerană, Turcia, să accepte dubla alegere, cu sprijinul Puterilor Garante. În 1862, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică.
Documente referitoare la dubla alegere și domnia lui Alexandru Ioan Cuza sunt expuse în original în spațiul expozițional al Arhivelor Naționale ale României din bulevardul Regina Elisabeta nr. 49, București, deschis de luni până vineri între orele 9.00 – 16.00, accesul fiind gratuit.
