Uniunea Europeană. Cine cunoaște contururile Europei?
Definiția a ceea ce constituie spațiul european a fost întotdeauna atât inspiratoare, cât și incoerentă, afirmă săptămânalul britanic “The Economist”. Or, redefinirea a ceea ce este Europa devine din nou urgentă într-un moment în care blocul comunitar studiază problema extinderii sale spre est și Balcani.
În mod ciudat, singurul continent care s-a unit sub forma unui guvern multinațional relativ eficient nu este deloc un continent. Englezii pot numi Europa “continentul”, dar doar pentru că limba lor a evoluat pe o insulă separată de ea de mare. Acest continent este, practic, doar o extensie complicată a Eurasiei, scrie COURRIER INTERNATIONAL, potrivit RADOR.
De aici întrebarea care îi deranjează pe geografi: unde se oprește Europa? Granița de est, în special, este neclară. Conform consensului actual, traversează Rusia de-a lungul Uralilor, se pierde în ceață, apoi reapare pentru a urma bazinul Caucazului și a ajunge la Marea Neagră. Deci nu doar Rusia, Turcia și Georgia sunt semi-europene, ci și Kazahstanul și poate chiar Azerbaidjanul. Și Armenia se află în afara Europei, ceea ce cu siguranță nu este pe placul multor armeni.
Europa este mult mai mult decât un concept geografic. Totuși, alte definiții sunt, de asemenea, confuze. Dacă Europa desemnează toate locurile în care puterea este deținută de puterile europene, atunci colonialismul a extins-o pe întreaga suprafață a globului: treci cea mai vestică graniță a Olandei și ești în Franța – ești pe insula Saint-Martin, în Antile, pe care aceste două țări le împart.
Citeşte şi: Biden riscă să piardă alegerile din cauza Israelului – Stiripesurse.md
Dacă considerăm Europa un spațiu cultural, este clar că polca seamănă mai mult cu norteño mexican decât cu flamenco spaniol și că ouzo grecesc și arakul libanez sunt în realitate doar unul și acelaşi alcool.
Luați valorile politice și veți vedea multe democrații situate în afara Europei în care ele se regăsesc, în timp ce cvasidictaturile situate pe Vechiul Continent nu le împărtășesc. Bazaţi-vă pe religie sau pe culoarea pielii și veţi cădea în sectarism – care este cât se poate de anti-european.
“Cine îşi are locul în acest club”?
Toate acestea pot părea foarte abstracte – cu excepția faptului că definirea Europei este esențială pentru țările care doresc să adere la Uniunea Europeană. Majoritatea candidaților actuali (șase țări din Balcanii de Vest, plus Georgia, Moldova și Ucraina) se află în granițele fizice ale continentului. Dacă nu au aderat încă la UE, este pentru că nu îndeplinesc încă criteriile de aderare. Criterii care ele însele sunt, în parte, produsul a mai multor secole de dezbateri asupra a ceea ce înseamnă a fi european. Deci cine îşi are locul în acest club? Ideea pe care o au europenii despre aceasta a fost modelată de istorie.
Uniunea Europeană. Cine cunoaște contururile Europei?
Ideea Europei s-a născut în Grecia antică, unde este opusă unei Asii despotice și barbare. După căderea Imperiului Roman, visul unei reunificari a Europei va reveni cu regularitate. În Evul Mediu, creștinismul dorea să se unească împotriva islamului.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, când izbucnesc războaiele religioase și războaiele imperiilor, ideile laice se impun. În 1712, abatele de Saint-Pierre a cerut o “Uniune Europeană”, iar în 1795 Emmanuel Kant a propus și el ceva în acest sens cu a sa “pace perpetuă”. Din păcate, omul care în acel moment lucra pentru unirea Europei folosea mijloace sângeroase; a trebui să fie oprit la Waterloo.
Raţionalitate şi cosmopolitism
Ideea pe care o avea iluminismul despre apartenența la Europa se baza pe raționalitate și cosmopolitism, calități despre care se spunea că sunt europene. Secolul al XIX-lea a adăugat ideea conform căreia culturile și popoarele (sau chiar, și acest lucru este periculos, rasele) ar fi în mod intrinsec europene. Un astfel de naționalism nu putea decât să alimenteze noi războaie, iar apoi, în schimb, vinovăția postbelică a alimentat noi apeluri la unitatea europeană.
Mișcarea pro-europeană modernă s-a născut după primul război mondial. Unii dintre fondatorii săi au văzut-o ca pe o modalitate prin care Europa poate concura cu Statele Unite și Uniunea Sovietică. Drept urmare, Rusia nu ar putea face niciodată parte din Europa. Nici Marea Britanie, credeau unii, din moment ce se simțea mai mult ca aparținând imperiului său decât Europei – după cum s-a dovedit, ceea ce a urmat a arătat că întrebarea este pertinentă.
Uniunea Europeană. Cine cunoaște contururile Europei?
Când un proto-guvern federal european a văzut în sfârșit lumina zilei după cel de-al Doilea Război Mondial, și-a dat o misiune politică și economică: să unească Europa de Vest într-o integrare prea puternică pentru ca statele sale să poată să intre în război din nou, și cu suficientă prosperitate pentru a ține comunismul la distanță. Circumstanțele Războiului Rece determină atunci cine este sau nu membru, și nu vagi considerații filozofice.
“Identitate europeană”
Liderii comunitari nu au luat în considerare o definiție a “identității europene” până în 1973. Ei invocă “valorile juridice, politice și morale de care sunt atașați” și se angajează să “păstreze varietatea bogată a culturilor lor naționale”. Întrucât valorile sunt universale (democrația, statul de drept, acest gen de lucruri) și culturile sunt diverse, nimic nu poate justifica închiderea ușii către Europa de Est de îndată ce comunismul se va fi prăbușit. Astfel, intrarea în UE a devenit, cel puțin teoretic, o chestiune de criterii pur tehnice.
Dar se dovedește că instituțiile menite să unifice UE au început ele însele să reaprindă tensiunile. Libera circulație a impus francezilor (și britanicilor, până de curând) să accepte intrarea polonezilor și bulgarilor în număr nelimitat. Moneda unică i-a obligat pe germani și olandezi să creeze un buget comun cu italienii și grecii. Legea europeană a fost de așa natură încât, atunci când Ungaria a umplut instanțele cu judecători părtinitori, a fost o problemă pentru toată lumea.
Faliile antediluviane s-au redeschis: între protestanți, catolici și ortodocși, între latini, germani și slavi. Atât de mult încât după criza euro din 2010-2012, apoi criza migranților din 2015-2016, nu au mai rămas mulți europeni care aspiră să vadă sosind noi membri.
Aceeași bucată de placă eurasiatică
Recent, liderii europeni au redevenit entuziasmați de extindere. Pentru a înțelege această renaștere, ne putem uita foarte bine la omul care a fost, fără îndoială, cel mai mare filozof european al secolului al XX-lea, Ludwig Wittgenstein.
Uniunea Europeană. Cine cunoaște contururile Europei?
Gânditorul austriac a emis mai întâi postulatul că limbajul ar trebui să se refere doar la obiecte clar distincte din lumea reală și că filosofia ar trebui să aibă rolul de a-l face exact, ca o știință. Apoi a considerat că această poziție era absurdă. Cuvintele nu pot avea o definiție precisă, contururile lor sunt vagi: sensul lor constă așadar în utilizarea pe care vorbitorii o fac pentru acțiune.
Cuvântul “Europa” este un exemplu perfect. Pentru europeni, cine are sau nu un loc în UE depinde de problemele momentului. Uniunea monetară și conflictele legate de statul de drept sunt chestiuni care ţin de instituții și de cultură, care, prin urmare, pun în centrul atenției diversitatea identităților și istoriilor europene.
Or, cele mai mari provocări ale momentului (războiul din Ucraina, concurența cu China, înmulţirea traversărilor Mediteranei, adaptarea la schimbările climatice) sunt de natură geopolitică. Prin urmare, Europa și-a redirecționat atenția către geografie. Este posibil ca francezii și albanezii să nu fie complet de acord cu privire la ceea ce au în comun, dar știu că sunt lipiți împreună pe aceeași bucată de placă eurasiatică. Și deocamdată, în ochii lor, asta depășește orice altceva.
