Făcând abstracție de politica internă, Anglia n-a mai fost nicicând atât de formidabilă.
Întâiul premier al reginei Elisabeta a II-a a fost Winston Churchill. Ultimul a fost Liz Truss. Cei mai mulți nu ar considera acest lucru un progres, scrie THE WALL STREET JOURNAL, potrivit RADOR.
Imploziile succesive suferite de patru premieri conservatori – David Cameron, Theresa May, Boris Johnson și Truss – au făcut de râsul lumii un partid care era cândva cel mai de succes din lumea occidentală. În ce-l privește, Partidul Laburist s-a eliberat – din fericire – din obezile corbynismului, însă după 12 ani de cutreierat în pustie capacitatea lui de a guverna rămâne în dubiu. Fără experiență de guvernare și dezbinați de Brexit, laburiștii sunt mai bine plasați pentru a câștiga următoarele alegeri generale decât pentru a asigura o conducere coerentă în vremuri de criză.
E ușor să exagerezi declinul Regatului. Chiar dacă țara se împotmolește economic și eșuează politic, dincolo de holurile parlamentului Regatul are cu se mândri. Din perspectivă culturală, de la Beatles la Rolling Stones și la hobbiții Tărâmului de Mijloc, Britania elisabetană și-a depășit cu mult potențialul. Universitățile și cercetarea britanică rămân în continuare premianții clasei. Industria financiară britanică și-a revenit după șocurile ultimului război mondial pentru a se afirma drept un inovator de frunte al celor mai sofisticate și mai integrate piețe financiare din istorie. Scriitorii și jurnaliștii britanici sunt citiți pe întreaga planetă. Monarhia britanică ocupă un loc unic în imaginarul global. Admiratori de pretutindeni aclamă echipe britanice de fotbal, urmăresc viața personajelor din serialul Downton Abbey și sunt captivați de Harry Potter și James Bond. Și poate că cea mai surprinzătoare evoluție e aceea că bucătarii britanici și emisiunile lor de gătit se bucură de succes pe plan internațional.
Nu Marea Britanie eșuează, ci numai politicienii și diplomații ei. Fiindcă, în ciuda dinamismului antreprenorilor, bancherilor, artiștilor și universitarilor săi, Regatul a pierdut constant teren în fața concurenților economici din Europa și Asia. Conform Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), în 2021 PIB-ul britanic per capita, raportat la puterea de cumpărare, a rămas în urma Germaniei, Franței și Irlandei, situându-se un pic sub media statelor membre OCDE.
Declinul economic (și un declin corespunzător al puterii și influenței internaționale) poate că nu e lucrul pe care și-l doresc cei mai mulți britanici, însă el constituie rezultatul natural și inevitabil al politicilor preferate de ei. Această nepotrivire între ambițiile externe și preferințele politice interne bântuie Regatul Unit încă de pe vremea în care guvernul laburist al lui Clement Attlee [1945-1951 – n.trad.] introducea schimbări socialiste majore în economia britanică, încercând concomitent să-i conserve statutul de putere globală.
Anii lui Thatcher au constituit o excepție, iar nu un punct de cotitură. Minoritatea conservatorilor britanici care au adoptat viziunile economice și sociale ale lui Thatcher nu e suficient de puternică pentru a-și controla propriul partid, și cu atât mai puțin pentru a-și impune politicile unei societăți sceptice.
Brexit a agravat dilema. Părăsirea UE putea funcționa doar dacă Regatul ar fi revenit la o versiune chiar și mai radicală a politicilor de liber schimb ale lui Thatcher, transformându-se în ceea ce susținătorii ideii numesc un „Singapore pe Tamisa” – o economie agresivă, cu legislație laxă și descătușată din reglementările și restricțiile UE. Însă nu acesta e lucrul pe care și-l dorea majoritatea celor care au votat Brexit.
Din perspectiva multor alegători conservatori și laburiști, votul pentru Brexit a fost un vot contra schimbării. Ei voiau mai puțină imigrație, mai puțină dezvoltare și perturbare în zona rurală a Angliei, cât și mai puțin control asupra vieții britanice în mâinile birocraților băgăcioși de la Bruxelles și ale elitei metropolitane din Londra. Ei erau precum hobbiții votând să conserve Shire așa cum e, nu radicali votând să-l preschimbe cu totul.
Prin colapsul cabinetului Truss, hobbiții i-au înfrânt decisiv pe thatcheriști. Ceea ce va însemna probabil o trecere de la „Brexit-ul dur” pentru care lupta Boris Johnson la o versiune mai blândă, prin care Regatul își va armoniza mai îndeaproape legislația cu cea UE în schimbul unui acces mai mare la piața unică. Aceasta nu este o cale de bun augur către revigorarea economică ori diplomatică, ci – până la o îndelungată și exasperantă dezbatere despre o eventuală revenire în UE – este calea pe care pare că au ales-o alegătorii britanici.
Acest impas fundamental al vieții britanice e însoțit de un declin pe termen lung al calității conducerii politice. O țară care a produs cândva o cavalcadă de vedete politice pare condamnată acum să se scotocească prin buzunare după niște mediocrități de categorie ușoară. În afară de Margaret Thatcher și Tony Blair, puțini lideri politici postbelici au inspirat ori au impresionat. Cei mai capabili britanici nici nu vor să audă de politică în zilele noastre.
Citeşte şi: După un puternic seism, mai multe replici au zguduit din nou Filipine – Black News
Poate că problema e aceea că răsplata unei cariere politice în Regat s-a diminuat odată cu rolul pe care-l joacă țara în lume, în vreme ce în afaceri, cultură și sport șansele de succes sunt tot atât de mari ca la apogeul epocii victoriene. Bancherii, muzicienii, antreprenorii și vedetele de fotbal din Regat pot deveni la fel de bogați și de celebrați pe plan global ca și predecesorii lor victorieni, în vreme ce niște politicieni bețivi se bat pe firimituri în umbra unei măreții apuse.
În urmă cu 60 de ani Dean Acheson [secretar de stat american – n.trad.] observa că Regatul pierduse un imperiu dar nu-și găsise încă un rol. Acea căutare îndelungată continuă și acum, când Rishi Sunak se pregătește pentru întâlnirea sa cu regele Charles.
Articol de Walter Russell Mead
