De-a lungul istoriei îndelungate a Rusiei și a Uniunii Sovietice, unii dintre cei mai influenți și interesanți conducători ai țării nu au fost, de fapt, ruși! Rusia a existat ca entitate politică într-o formă sau alta timp de peste o mie de ani. Majoritatea liderilor săi din această perioadă au fost ruși. Cu toate acestea, fie din cauza instabilității guvernamentale, fie ca urmare a expansiunii Rusiei și a anexării a numeroase grupuri etnice, patru conducători importanți ai Rusiei nu au fost, de fapt, de origine rusă.
1. Rurik
Deși cercetările moderne au pus la îndoială statutul său istoric, istoria Rusiei începe, de obicei, cu Rurik, fondatorul dinastiei care a condus Rusia timp de 800 de ani. Cu toate că a domnit peste primul stat recunoscut ca fiind „rusesc”, Rurik nu a fost rus.
Povestea lui Rurik este relatată pentru prima dată în Cronica Primară, un text din secolul al XII-lea care descrie primii ani ai istoriei rusești. În acea perioadă, centrele de putere ale Rusiei nu erau Moscova, ci orașele Veliky Novgorod în nord și Kiev (astăzi capitala Ucrainei) în sud. Astfel, acest stat timpuriu este cunoscut sub numele de Kievean Rus’, iar la apogeul său controla mari părți din Ucraina, Belarus și vestul Rusiei moderne. În jurul anului 860, aceste teritorii erau dominate de o colecție de triburi slave.
Totuși, Rurik nu provenea din aceste triburi slave. Indiferent dacă a fost o figură legendară sau istorică, originea sa descrisă în Cronica Primară este în general acceptată ca fiind veridică. Conform acesteia, Rurik era un varang, adică un explorator viking. Vikingii au început să exploreze, să se stabilească și să jefuiască teritoriile slave în secolul al VIII-lea, având relații comerciale și conflicte cu Imperiul Bizantin din sud. În anii 860, legenda spune că Rurik și frații săi au fost chemați de triburile slave să le conducă, din cauza conflictelor interne. Rurik s-a stabilit la Novgorod, iar după moartea fraților săi, a preluat controlul total asupra nordului Kievean Rus’. Se spune că în aceeași perioadă, orașul Kiev a fost fondat de alți doi varangi fără legătură cu el.
Deși Rurik este considerat fondatorul dinastiei Rurikide, care a condus Kievean Rus’ și mai târziu Rusia, el nu a apucat să unească teritoriile nordice cu cele din jurul Kievului. Pe patul de moarte, și-a lăsat regatul și tutela fiului său, Igor, sub supravegherea unui apropiat numit Oleg. Se spune că Oleg a cucerit Kievul și i-a transmis un stat slav unificat lui Igor.
Igor este primul dintre conducătorii vikingi ai Kievean Rus’ menționat în sursele contemporane. Ca Prinț al Kievului și Novgorodului, el a început extinderea statului, punând bazele colosului geopolitic care avea să devină Rusia de astăzi. Astfel, rușii îl sărbătoresc până în prezent pe un viking ca fondator al națiunii lor.
2. Ecaterina I
Perioada de Tulburări de după moartea lui Ivan cel Groaznic s-a încheiat odată cu alegerea lui Mihail Romanov, un nobil de rang înalt, ca Țar al Rusiei. Nepotul său avea să devină unul dintre cei mai faimoși țari, Petru cel Mare, care a modernizat Rusia, a fondat Sankt Petersburg și a adus imperiul în rândul marilor puteri europene.
Soția sa, Ecaterina, a domnit pentru scurt timp după moartea lui, devenind prima femeie care a condus Rusia. Povestea ei de viață este una dintre cele mai fascinante dintre toți împărații europeni, mai ales datorită faptului că nu era rusoaică.
Născută sub numele de Marta Skowrońska, Ecaterina a fost o săteancă poloneză catolică. După moartea părinților ei, a fost crescută de un pastor german protestant, care vorbea predominant letonă. În tinerețe, a trăit o viață zbuciumată în afara Rusiei, fiind expusă la numeroase limbi, religii și culturi.
Când trupele rusești au eliberat orașul său de sub ocupația suedeză, Marta a fost dusă la Moscova, unde a ajuns în gospodăria lui Alexandr Menșikov, cel mai bun prieten al Țarului Petru cel Mare. Ea și Petru au devenit rapid amanți și, în 1707, s-au căsătorit în secret. A fost botezată în religia ortodoxă și a primit numele de Ecaterina. După căsătoria lor oficială din 1712, l-a însoțit pe Petru la domnie până la moartea acestuia în 1725.
După moartea lui Petru, Ecaterina I a urcat pe tron cu sprijinul lui Menșikov. Domnia ei a fost, în mare parte, controlată de acesta, dar a exercitat o oarecare influență. A adus frații săi în Rusia, i-a convertit la ortodoxism și i-a înnobilat.
În rest, acțiunile ei ca împărăteasă au fost limitate. S-a concentrat pe căsătorii strategice pentru copiii săi cu nobili din Rusia, Germania și Austria. Totuși, s-a dedat excesiv alcoolului, iar în 1727, după doar doi ani de domnie, a murit din cauza complicațiilor cauzate de alcoolism.
Deși provenea dintr-o familie modestă poloneză și catolică, Ecaterina I a stabilit un precedent important: femeile puteau domni în Rusia, ceea ce a ajutat la prevenirea războaielor civile în secolele următoare și a deschis calea pentru domnia unei alte Ecaterina.
3. Ecaterina cea Mare
Conducând Rusia timp de peste 35 de ani, Ecaterina a II-a „cea Mare” și-a câștigat pe bună dreptate același supranume ca predecesorul său, Petru cel Mare. Cu toate acestea, la fel ca prima Ecaterina, Ecaterina cea Mare nu era rusoaică și a trebuit să succedă un împărat rus pentru a ajunge la putere. Odată ce a reușit acest lucru, însă, a condus Imperiul Rus într-o perioadă de stabilitate și a transformat țara într-o mare putere mondială la începutul erei moderne.
Spre deosebire de Ecaterina I, Ecaterina cea Mare provenea dintr-o familie nobilă puternică și respectată. Deși a rămas în istorie drept o împărăteasă rusă, s-a născut ca Prințesa Sofia de Anhalt-Zerbst, într-un principat german. Cu sprijinul financiar al rudelor sale, a călătorit în Rusia și l-a întâlnit pe Petru al III-lea, viitorul împărat (și nepotul lui Petru I și al Ecaterinei I). Familiile lor nobile au conspirat și, în cele din urmă, au aranjat căsătoria lor în 1745. În ciuda educației sale luterane, Ecaterina s-a convertit la creștinismul ortodox și a luat acest nume pentru a câștiga favoarea împărătesei Elisabeta, mama lui Petru și fiica fostei împărătese Ecaterina.
Ecaterina nu l-a plăcut niciodată pe Petru și, încă de la prima lor întâlnire în tinerețe, prefera să stea cât mai departe de el în palat. Îl considera inferior intelectual și, în timp, a ajuns să creadă că nu era suficient de rus—fusese și el născut în Germania și vorbea în principal germana, nu rusa. Ecaterina, o cititoare avidă, a învățat rapid limba rusă și s-a îndrăgostit de noua sa țară. S-a îndepărtat de soțul său și a avut numeroase aventuri. Cei doi au avut câțiva copii împreună, dar majoritatea au murit în copilărie, iar Ecaterina nu manifesta interes pentru ei. Ea își dorea să devină împărăteasă, iar existența moștenitorilor ar fi putut fi un obstacol pentru ambițiile ei.
După moartea Elisabetei în 1762, Petru a urcat pe tron, având-o pe Ecaterina drept consortă. Totuși, Ecaterina își făcuse deja aliați puternici în rândul nobilimii, care nu îl suportau pe Petru din cauza influențelor sale germane. Acesta vorbea aproape exclusiv germană și căuta să se alieze cu Prusia, un inamic tradițional al Rusiei.
Cel mai influent consilier și amant al Ecaterinei a fost Grigori Potemkin, care a ajutat-o să organizeze o lovitură de stat împotriva soțului său la doar șase luni după ce acesta fusese încoronat. În timpul scurtei sale domnii, Petru al III-lea adoptase mai multe reforme progresiste, însă politica sa externă pro-germană l-a făcut nepopular. Ecaterina și aliații săi l-au arestat rapid, iar opt zile mai târziu, Petru a murit în circumstanțe misterioase. Astfel, Ecaterina, o prințesă germană, a devenit împărăteasa absolută a Rusiei.
Ecaterina cea Mare avea să devină unul dintre cei mai renumiți conducători ai Rusiei. Deși nu a continuat unele dintre reformele progresiste pe care Petru al III-lea le-ar fi adoptat și chiar a anulat unele dintre cele pe care acesta le implementase în scurta sa domnie, a consolidat poziția Rusiei pe scena mondială și a continuat procesul de occidentalizare început de Petru cel Mare. Spre deosebire de prima Ecaterina, a fost un lider activ, care și-a câștigat pe merit titlul de „cea Mare”, în ciuda originilor sale germane.
4. Iosif Stalin
Iosif Stalin
Iosif Stalin este, probabil, cel mai cunoscut lider al Rusiei dintr-un mileniu de istorie rusă. Ceea ce mulți nu știu, însă, este faptul că Stalin nu era, de fapt, rus. Cum a ajuns, atunci, să conducă zeci de milioane de ruși în timpul Marii Depresiuni, al celui de-Al Doilea Război Mondial și al Războiului Rece?
Născut sub numele de Iosif Djugașvili, Stalin a crescut în orașul Gori, care astăzi se află în Georgia, pe atunci provincie a Imperiului Rus. Singur la părinți, provenea dintr-o familie de țărani săraci—tatăl său, Besarion, era cizmar, dar afacerile sale au eșuat de mai multe ori, ceea ce l-a împins spre alcoolism. În cele din urmă, Besarion și-a abandonat familia, lăsându-l pe Stalin să fie crescut de mama sa, Ketevan.
Deși mama sa îl proteja și îl răsfăța, Stalin a reușit să-și facă un nume în Gori. Era cunoscut ca un membru violent și dur al bandelor de stradă locale, dar și pentru inteligența și ambiția sa. Era unul dintre puținii băieți din sat care au avut ocazia să meargă la școală.
Fără alte perspective, educația sa i-a oferit șansa de a urma visul mamei sale: Stalin trebuia să devină preot ortodox. În ciuda trecutului său violent și a încercării tatălui său de a-l forța să lucreze într-o fabrică de pantofi, Stalin și-a finalizat studiile și a fost acceptat la seminarul teologic din Tbilisi, capitala Georgiei. A fost un student excepțional, ocupând mereu primele locuri în clasă.
Cu toate acestea, pe parcursul celor cinci ani petrecuți la seminar, a început să citească literatură marxistă interzisă. Treptat, a fost atras de cauza revoluționară care zguduia Imperiul Rus la începutul secolului XX. În loc să-și finalizeze studiile, a abandonat seminarul pentru a sprijini mișcarea comunistă. Stalin a devenit rapid un lider important al Partidului Comunist din Georgia, alăturându-se facțiunii bolșevice conduse de Lenin—cea care, în cele din urmă, avea să răstoarne guvernul rus și să creeze Uniunea Sovietică. În această perioadă, a început să folosească pseudonimul „Stalin”, care însemna „Omul de Oțel”, pentru a publica articole în sprijinul comunismului și al lui Lenin.
Pentru a-l susține pe Lenin, Stalin s-a ocupat de editarea unui ziar și de strângerea de fonduri prin activități infracționale organizate, ceea ce amintea de trecutul său în bandele de stradă. Din această cauză, a fost arestat de autoritățile țariste și a fost exilat în Siberia de trei ori, între anii 1900 și 1917—anul în care a început Revoluția Rusă.
Întorcându-se din exil într-o țară total schimbată, Stalin s-a alăturat lui Lenin și Troțki în organizarea Revoluției din Octombrie, lovitura de stat care l-a adus pe Lenin la putere. Fiind unul dintre primii săi susținători, Stalin s-a aflat într-o poziție ideală pentru a elimina rivalii săi politici și, în ciuda originilor sale georgiene, a devenit liderul Uniunii Sovietice—o dictatură brutală, care avea să marcheze istoria lumii.
.
