Europa și SUA au viziuni fundamental diferite despre lume în ce privește riscul, utilizarea forței și dreptul internațional, comentează THE FINANCIAL TIMES.
Pentru mulți conducători europeni, și nu numai, ultimul an de administrație Trump a fost unul epuizant, un șuvoi necontenit de mesaje online și hiperbole urmate de cicluri familiare de scandalizare și frustrare. O mare parte a acestei dinamici se desfășoară în privat, însă și publicul unor țări europene a devenit mai sceptic în privința SUA în calitate de aliat. Loviturile americano-israeliene contra Iranului au provocat cea mai nouă – și probabil și cea mai importantă – reacție adversă, potrivit stiripesurse.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Însă scandalizarea ratează ideea relevantă. În realitate nu contează ce va mai spune președintele Donald Trump, ci în ce constă efectiv divergențele transatlantice. Războiul din Iran ne demonstrează că SUA și Europa pleacă de la supoziții fundamental diferite cu privire la risc, răspundere și rezultate – cu privire la cum funcționează, sau nu, sistemul internațional. Iar conștientizarea acestor divergențe constituie primul pas spre recalibrarea alianței.
De multă vreme SUA și Europa au apetituri diferite pentru risc. Trump a apreciat în esență că riscul acțiunii contra Iranului merită să fie asumat. Europa, din contră, tinde să vadă Iranul prin prisma stabilității, presupunând că o conservare a actualului statu-quo tensionat (fluxul de energie neîntrerupt, gestionarea tensiunilor și acorduri diplomatice – indiferent că sunt eficiente ori nu) constituie obiectivul suprem.
Din perspectiva Americii însă, obiectivul îl reprezintă slăbirea decisivă a Iranului, prin acceptarea unei perturbări pe termen scurt în schimbul diminuării pe termen lung a capacității Teheranului de a lovi SUA, Israelul și statele din Golf. Europa, din contră, se teme că acel Iran odată slăbit va lovi de ciudă și fără să se uite, provocând și mai mult haos pe termen scurt.
Totuși, din perspectiva lui Trump problema se tot agravează de un număr de ani. De la încheierea tratatului nuclear din iulie 2015 (JCPOA), Iranul și-a construit cu consecvență cel mai mare arsenal de rachete balistice din Orientul Mijlociu. Abia fusese semnat de câtva luni tratatul când Iranul și-a testat prima rachetă balistică ghidată de precizie. Mulți analiști au afirmat că asemenea rachete vor putea purta focoase nucleare. În decursul deceniului următor Iranul și-a extins arsenalul de rachete cu rază medie, aducând Israelul, statele din Golf și toate bazele americane din regiune în bătaia focului.
În paralel, Iranul a continuat să sprijine grupări teroriste în întreaga regiune, în timp ce beneficia – acuză vocile critice – de regimul lax al inspecțiilor nucleare stabilit de JCPOA. Aceste tendințe din comportamentul iranian au dus la decizia lui Trump din 2018 de a retrage SUA din JCPOA. Analizând comportamentul și retorica Teheranului, nu prea existau indicii că JCPOA ar fi fost capabil să constrângă regimul. Iar Iranul a continuat escaladare: și-a consolidat și răsfirat infrastructura de rachete balistice și – susține Agenția Internațională a Energiei Atomice – a îmbogățit uraniu până la o puritate apropiată celei necesare bombei atomice. Punct în care Trump a decis că riscul inacțiunii îl surclasează pe cel al acțiunii.
Administrația Trump și Europa mai sunt în dezacord și în privința modului în care interpretează dreptul internațional și, la un nivel mai fundamental, a disponibilității lor de a acționa descătușați de constrângerile instituțiilor multilaterale. Trump și-a exprimat în mod repetat scepticismul referitor la instituții precum ONU. Conducătorii europeni, din contră, sunt frustrați de ce consideră ei a fi contestarea unui sistem de reguli și instituții pe care ei îl văd drept esențial pentru legitimarea unei acțiuni internaționale. O divergență deloc întâmplătoare. Din perspectiva Europei multilateralismul nu e doar un simplu instrument: consensul reprezintă logica în jurul căreia e organizată UE.
Conducătorii europeni, ca și unii președinți americani, au argumentat că diplomația consecventă îi poate modera comportamentul Iranului ori cel puțin îi poate constrânge ambițiile nucleare. Poziție care denotă o credință mai generală în instituțiile multilaterale, pornind de la premiza că dialogul e capabil, în timp, să influențeze finalități și comportamente. După cum a formulat-o președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen: „masa negocierilor e unicul loc în care se poate încheia această criză”. Trump, din contră, consideră că acest regim teocratic care își reprimă și omoară cu brutalitate proprii cetățeni nu este tocmai un partener optim de dialog, și cu atât mai puțin susceptibil a se lăsa convins de argumente.
Concomitent, Trump nu poate resimți prea multă compasiune în privința vulnerabilității Europei în raport cu Strâmtoarea Ormuz. Din perspectiva lui, Europa și-a petrecut ani la rând aprofundându-și dependența de furnizori externi – în vreme ce-și ignora propriile slăbiciuni strategice evidente și punctele de vulnerabilitate. Din multe puncte de vedere actuala criză îi validează acestă critică. Trump a argumentat în repetate rânduri că proiecte precum Nord Stream 2 [gaze din Rusia pentru Europa – n.trad.] constituie greșeli geopolitice – iar avertismentele lui erau de obicei respinse. Îi displac de multă vreme și așteptările unor aliați ca SUA să-i garanteze Europei (și Asiei) securitatea energetică.
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
America și-a asumat un risc considerabil în Iran. Însă și inacțiunea ar fi presupus riscuri. Problema de substrat e aceea că America și Europa acționează pe baza unor supoziții diferite cu privire la cum funcționează lumea. Vindecarea acestei falii va necesita mai puțin scandalizare și mai degrabă limpezime în privința acestor diferențe, scrie în Financial Times Nadia Schadlow (fostă adjunctă a consilierului prezidențial de securitate națională în prima administrație Trump; în prezent membră a grupurilor de reflecție Hudson Institute și Hoover Institution).
