Trump încearcă să sufoce principala sursă de supraviețuire a Iranului printr-o blocadă a strâmtorii Ormuz. Dar iranienii mizează pe faptul că toleranța lui la costuri politice este limitată.
Decizia președintelui Trump de a bloca toate transporturile iraniene din sau către strâmtoarea Ormuz pregătește următorul mare test în războiul din Iran: Care parte poate îndura mai multă durere economică, noua conducere a Teheranului sau Trump?
Citește și: Moldova va exporta energie electrică din surse regenerabile în Ucraina
Aproape totul legat de modul în care se va desfășura această nouă etapă a războiului va arăta probabil foarte diferit față de ceea ce s-a desfășurat până acum, se arată într-o analiză a New York Times.
În loc să direcționeze rachete și bombe asupra siturilor militare, a amplasamentelor de rachete și a industriei de apărare a Iranului, Trump va încerca să sufoce principala sursă de venit a țării — petrolul, care reprezintă peste 50% din exporturile sale și aproape toate veniturile guvernului.
Prima speranță a președintelui, au declarat oficiali ai administrației duminică, este de a forța guvernul iranian să accepte condițiile prezentate de vicepreședintele JD Vance în cadrul discuțiilor de pace de la Islamabad, Pakistan, condiții pe care Iranul le-a respins.
Lista de condiții
Lista de condiții începe cu acordul Iranului de a preda întreaga sa rezervă de uraniu, de a demonta definitiv vasta sa infrastructură pentru producerea combustibilului nuclear și de a renunța la pretențiile sale de a reglementa traficul în strâmtoare.
Dacă Iranul nu capitulează, Trump pare să mai păstreze speranța exprimată în prima seară a războiului: că o populație iraniană nemulțumită se va ridica și va răsturna regimul militar-clerical care conduce țara din 1979. Dar realizarea unui astfel de rezultat nu este mai ușoară decât era acum o lună și jumătate.
La rândul său, strategia Iranului pare să fie aceea de a duce conflictul pe piețele globale, unde Teheranul a descoperit noi pârghii de putere. Conștienți că au pierdut confruntarea militară în primele cinci săptămâni, dar că au performat peste așteptări în plan informațional și în intimidarea vecinilor prin lovituri bine țintite cu rachete și drone, iranienii mizează pe faptul că toleranța lui Trump la costuri politice este limitată.
Dacă petrolul iranian nu va trece prin strâmtoare, prețurile ar putea continua să crească în timp – unele companii spun că se pregătesc pentru 175 de dolari pe baril. Iranienii înțeleg potențialele efecte politice ale inflației persistente în Statele Unite, cu mai puțin de șapte luni înainte de alegerile de la mijlocul mandatului, care ar putea schimba radical configuraţia Congresului în defavoarea lui Trump.
„În curând veți fi nostalgici după benzina de 4–5 dolari”, i-a avertizat pe consumatorii americani principalul negociator al Iranului și președintele Parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf, după eșecul discuțiilor pe care le-a purtat cu Vance în acest weekend.
Alegerea lui Khamenei
În dimineața zilei de luni, odată cu iminenta începere a blocadei navale, piețele nu păreau deosebit de panicate: prețul petrolului Brent a crescut cu aproximativ 6%, până la puțin peste 101 dolari pe baril, dar era încă sub nivelul de dinaintea declarării încetării focului de săptămâna trecută.
La rândul său, Trump își temperează afirmațiile anterioare potrivit cărora, odată ce luptele încetează, prețurile la combustibil vor scădea. El a declarat duminică pentru Fox News că prețurile „ar trebui să rămână cam aceleași” în perioada alegerilor de la mijlocul mandatului și ar putea fi „puțin mai ridicate”. Aceasta este exact temerea multor candidați republicani.
Aceasta este o situație fără precedent. Asemenea „carantinei” impuse Cubei în 1962 de către președintele John F. Kennedy, menită să împiedice Uniunea Sovietică să aducă arme nucleare pe teritoriul cubanez, este imposibil de știut dinainte cum se va desfășura situația. Atunci, Kennedy și consilierii săi urmăreau cu nerăbdare dacă sovieticii vor încerca să „forțeze linia” și să riște o confruntare militară cu Marina SUA sau dacă vor da înapoi, vor negocia și vor găsi o cale de ieșire care să le salveze imaginea.
Liderul sovietic de atunci, Nikita Hruşciov, a ales să se retragă.
Acum, după ce blocada asupra oricăror nave care pleacă din sau se îndreaptă spre porturile iraniene a intrat în vigoare, vom vedea în curând dacă noul ayatollah, Mojtaba Khamenei, și Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice vor face aceeași alegere. Însă, fără o flotă navală semnificativă, Iranul știe că nu are practic nicio șansă într-o confruntare directă.
Schimbare de strategie pentru Trump
Pentru Trump, aceasta reprezintă încă o schimbare de strategie. Cu câteva săptămâni în urmă, el a decis să permită Iranului să vândă petrolul deja aflat pe mare, în speranța de a atenua deficitul de aprovizionare. Însă efectele asupra prețurilor au fost minime. Iar Trump părea că duce un război fără convingere, bombardând Iranul în timp ce îi permitea să obțină profit. În plus, impunerea de taxe pentru traficul prin strâmtoare a însemnat că o nouă sursă de venit se deschidea pentru Teheran exact în momentul în care avea cea mai mare nevoie de ea.
„Situația actuală, în care Iranul poate refuza accesul prin strâmtoare tuturor, cu excepția aliaților săi sau a celor care plătesc, este de neacceptat”, a declarat Richard Haass, fost oficial republican de rang înalt în domeniul securității naționale și fost președinte al Council on Foreign Relations, care s-a numărat printre primii susținători ai strategiei de blocadă.
„Se îmbogățește în timp ce alții sărăcesc”, a continuat el. „O blocadă sporește presiunea economică asupra Iranului, care exista deja înainte de război și a fost agravată de acesta. Dacă vor să-și vândă petrolul, trebuie să redeschidă strâmtoarea pentru toți.”
Testul strategiei
Testul acestei strategii ar putea depinde în mare măsură de reacția celor mai mari clienți ai Iranului. Haass susține combinarea blocadei cu o strategie diplomatică pentru a determina China, India, Pakistan și Turcia – toți clienți importanți ai Iranului – să exercite presiuni asupra țării pentru a accepta cerințele Statelor Unite și pentru a relua fluxul de petrol. Totuși, nu este clar dacă vor face acest lucru, mai ales dacă China vede o oportunitate de a profita pe termen lung de pe urma confruntării.
Haass a mai spus că „ar trebui să combinăm amenințarea sau realitatea unei blocade cu o propunere de a stabili o nouă autoritate de guvernanță pentru strâmtoare, care să includă și Iranul”, oferindu-i astfel o voce – dar nu control – asupra administrării acestei căi navigabile.
Citește și: Ce spun experții despre ieșirea R. Moldova din CSI
Ar putea funcționa. Dar există și posibilitatea ca reacția Iranului să fie reluarea atacurilor asupra infrastructurii energetice din Emiratele Arabe Unite, Kuweit și poate chiar Arabia Saudită. Într-un astfel de scenariu, Iranul ar transmite, în esență, că dacă el nu își poate exporta petrolul, nici vecinii săi arabi nu vor putea face acest lucru.
Confuzie
Ca în multe alte aspecte ale acestui război, duminică a existat confuzie în legătură cu ceea ce este, mai exact, supus blocadei. Postarea inițială a lui Trump pe rețelele sociale declara o blocadă „completă” asupra întregului trafic care intră și iese din strâmtoare.
Însă, conform unui comunicat emis de Comandamentul Central al SUA și ulterior chiar de către Trump, blocada se aplică doar navelor care merg către sau vin din porturi iraniene. Mărfurile provenite din alte state din Golf vor putea trece, presupunând că sunt dispuse să își asume riscul de a lovi mine sau de a fi atacate de ambarcațiuni rapide iraniene sau drone. De asemenea, nu era clar cum ar urma Statele Unite să determine care nave au plătit taxe Iranului.
Strâmtoarea a mai fost închisă și în trecut, desigur, dar istoria nu oferă prea multe repere care să se potrivească situației actuale.
Așa cum au remarcat Haass și istoricii Niall Ferguson și Philip Zelikow în The Free Press săptămâna trecută, portughezii au fost primii care au preluat controlul asupra strâmtorii acum 519 ani și au impus taxe de trecere. Ei au fost ulterior înlăturați de forțele persane și britanice. După o jumătate de mileniu, portughezii și britanicii au arătat clar că atacul asupra Iranului, chiar și în numele prevenirii apropierii sale de obținerea unei arme nucleare, a fost o decizie neinspirată.
La începutul anilor 1950, Marea Britanie a blocat strâmtoarea după ce prim-ministrul iranian de atunci, Mohammad Mossadegh, a naționalizat industria petrolieră a țării. Acesta a fost răsturnat printr-o lovitură de stat susținută parțial de CIA – o intervenție secretă pe care iranienii o resimt și astăzi și pe care istoria nu a privit-o cu îngăduință.
Au existat, de asemenea, perturbări episodice în timpul războiului dintre Iran și Irak din anii 1980.
Însă niciuna dintre aceste experiențe nu reprezintă o analogie apropiată pentru confruntarea complexă care se desfășoară în prezent. Dacă blocada va fi de scurtă durată și va pune capăt capacității Iranului de a șantaja economia globală, pariul lui Trump ar putea părea o mișcare abilă de răsturnare a situației. Iar dacă conducerea iraniană va ceda cerințelor sale, acest lucru ar putea confirma concluzia lui Trump că noua conducere este mai „rațională” decât cea anterioară.
Dacă însă blocada se prelungește, Trump riscă să pară din nou că nu a anticipat consecințele, neprevăzând ce ar putea merge prost în urma unui atac asupra unui Iran care părea slăbit. Războiul despre care credea că va dura doar câteva zile a ajuns deja în a șaptea săptămână. Iar pentru economia globală, partea dificilă este departe de a se fi încheiat.
