Care e jocul lui Putin?

„The Spectator” (Marea Britanie) îl citează oe oficialul estonian citat care se teme că provocările lui Vladimir Putin la adresa NATO (dintre care nici una, luată în parte, nu necesită vreun răspuns militar) se vor agrava treptat și lent, testând apărarea NATO până la punctul în care vor ajunge într-un final să o submineze. Iar argumentul lui nu e lipsit de merit, potrivit stiripesurse.

Citește și: Stăuceni primește finanțare de la UE

Acum două săptămâni apărarea antiaeriană poloneză a doborât două drone rusești. Avioane rusești au violat vineri spațiul aerian eston, forțând avioane NATO să se ridice de la sol. Alte drone, manipulate de un „actor capabil”, potrivit poliției daneze, au survolat săptămâna aceasta aeroporturi norvegiene și daneze, obligându-le să-și suspende activitatea. Incidentul a coincis cu un atac cibernetic împotriva Bruxelles-ului și a altor aeroporturi, forțate și ele să-și suspende activitatea. Între timp gestionăm consecințele încă nesoluționate ale atacului cibernetic împotriva Jaguar Land Rover, care a forțat compania să-și închidă fabricile o lună și a obligat guvernul să contemple fie o schemă de concediu neplătit, fie contracte garantate cu statul pentru numeroșii furnizori ai companiei, care în caz contrar ar putea da faliment.

Să fi ajuns Putin la apogeul fazei de tiran necruțător, orchestrând o adevărată tornadă menită a perturba, distrage și înșela Occidentul? Sau vorbim în esență doar de o serie de coincidențe pe care Vestul, în paranoia lui absurdă privitoare la interesele legitime ale Rusiei, le leagă în tiparele pe care mintea umană inerent le caută? Suntem în război sau urmează să pornim la război? Și mai contează?

Aviația militară rusă are obiceiul de a nu-și remite planurile de zbor, de a nu-și activa transmițătoarele și de a nu comunica cu turnurile de control, astfel că, într-o anumită privință, incursiunea din Estonia nu e de fapt nimic nou. Este comportamentul normal al Rusiei, cel de a viola regulile. Dacă ar fi să-l întrebăm pe Putin, în cazul în care un MiG 31 s-ar abate în spațiul aerian internațional în cursul unui zbor de rutină spre enclava Kaliningrad, ar fi în cel mai rău caz o „eroare a pilotului”. Similar, dacă ar fi să ne luăm după Belarus, stat clientelar al Moscovei, dronele care s-au ivit în spațiul aerian polonez zburau prin spațiul aerian belarus atunci când sisteme ucrainene de bruiaj au interferat cu sistemele lor de navigație, determinându-le să se rătăcească. Și din nefericire s-a întâmplat să ajungă în Polonia. Ca întotdeauna, Rusia condusă de președintele ei kaghebist deține măcar capacitatea de a „nega plauzibil”, dacă nu chiar explicații perfect nevinovate pentru fiecare incident în parte. Cei înclinați să ia drept bune vorbele Moscovei se pot agăța de acele explicații. Pe scurt: „Circulați, nimic de văzut aici”.

Deloc surprinzător, responsabilii occidentali văd diferit aceste evenimente recente. Flemming Drejer, directorul operativ al serviciului secret danez, a descris seria recentă de evenimente drept „nu neapărat un atac împotriva noastră, ci mai degrabă [o tentativă de – n.a.] a ne stresa pentru a vedea cât de puternic vom reacționa”. Evaluarea e corectă. Rușii trebuie să fi observat cât de rapid a reacționat NATO; ce sisteme a folosit și, chiar mai important, ce sisteme nu a folosit, precum și care a fost reacția la nivelul responsabililor militari și politici, dar mai cu seamă al președintelui Trump.

Dar tot rămânem fără răspuns la întrebarea mai importantă: și ce dacă? Care e scopul acestei campanii de perturbare a lui Putin, presupunând că acesta e lucrul cu care ne confruntăm? Situația se potrivește unui principiu al doctrinei militare rusești, „maskirovka”, tradus adesea drept „disimulare”, dar care poate acoperi orice, de la camuflaj la operațiuni „sub steag fals”. Ceva mai recent gândirea miliară rusă propune ca adevăratul scop al maskirovka să fie, cu siguranță la nivel strategic, forțarea ori convingerea adversarului să acționeze conform voinței tale. Aplicând principiul la războiul din Ucraina, intenția rușilor este aceea de a descuraja țările NATO să intervină decisiv – și se poate argumenta că strategia lui Putin a avut succes. Sprijinul lui Biden a fost ridiculizat ca reprezentând „un dolar prea puțin, o zi prea târziu”, în vreme ce Trump se referă la NATO ca la un parteneriat militar în care America e profund integrată, dar reprezentând în esență o organizație europeană, astfel încât Europa trebuie să-și asume grosul finanțării suportat până acum de SUA. Lăsând deoparte consultările pe baza Articolului 4, nu există deloc indicii că SUA ar avea de gând să vină în ajutorul Europei în ce privește gestionarea provocărilor neobrăzate ale lui Putin. E posibil ca Putin să spere că Europa, distrasă de aceste noi incursiuni aeriene și atacuri cibernetice, nu va mai mobiliza resursele necesare pentru a susține Ucraina în mod adecvat.

Președintele Zelenski distinge un pericol chiar mai grav. În discursul lui de săptămâna aceasta de la Adunarea Generală a ONU el a avertizat că „Putin e hotărât să ducă războiul mai departe, mai larg și mai profund […] să continue acest război extinzându-l […] iar acum dronele rusești zboară pe deasupra Europei”. Și e posibil ca acest avertisment dur să fie corect. Știm că Putin crede că colapsul URSS a fost nu numai un dezastru pentru Rusia, ci și o catastrofă pentru istoria și civilizația întregii lumi, întrucât i-a permis să triumfe Occidentului, pe care el îl consideră duplicitar, decadent, secular și materialist. El vrea să îndrepte acel dezastru prin restaurarea „ordinii naturale”, în accepțiunea lui, fapt care i-ar conferi automat Rusiei distincta ei „sferă de influență”, mulțumită căreia „A Treia Romă” [Moscova, după cucerirea Constantinopolului de către musulmani – n.trad.] ar fi adecvat protejată. În acest context, reacția lui nocivă la orice sugestie de cooptare a Ucrainei în NATO e perfect explicabilă.

Unde și când ar putea lovi Putin din nou nu se poate deduce. Moldova se confruntă cu alegeri duminică, pe care președinta ei le-a calificat drept cele mai importante din istoria țării; mituirea și corupția utilizate de forțele rusofile sunt larg răspândite, iar dacă va fi ca țara să cadă la mâna Blocului Patrioților ea se va alia cu Rusia, făcându-le viața extrem de dificilă Ucrainei și României, cu care are granițe comune. Ceva mai la nord, Breșa Suwalki care separă Kaliningradul de Belarus a constituit mereu motiv de îngrijorare pentru NATO, iar o formă sau alta de aventurism în regiunea baltică e de asemenea posibilă. În ciuda dorinței lor entuziaste și curajoase de a se apăra, toate aceste țări au populații mici, dar cu minorități ruse apreciabile – nu numai o sursă de disensiuni interne, ci și un potențial casus belli pentru invazii ale „omuleților verzi” pentru a „proteja” minoritarii, după tiparul atacului din Ucraina din 2014. Ce ar putea fi considerat o încălcare a pragului stabilit de Articolul 5 e aproape imposibil de stabilit. Ar fi dispusă Spania, cu cheltuielile ei militare de numai 1,4% din PIB, să trimită trupe? Ar risca Ungaria și Slovacia să-și piardă aprovizionarea directă cu combustibil? Rușii se îndoiesc că Articolul 5 încă mai e cu adevărat valabil, și pe bună dreptate, dat fiind că până și state considerate odinioară „puteri militare” precum Regatul Unit și Franța se mișcă extrem de încet cu mărirea cheltuielilor militare și inversarea tendinței neglijente de zgârcenie care persistă de ani.

Citește și: Noua lege europeană privind libertatea presei: ce schimbări se produc în UE

Indiferent dacă suntem fierți sau nu, broaște nu suntem. Țările NATO pot și ar trebui să acționeze. Tăierea cheltuielilor în domeniile apărării, securității și diplomației trebuie corectate rapid. Legăturile noastre cu Rusia pentru combustibil și cu China – partenerul Rusiei în „axa destabilizării” – trebuie să fie retezate. Nu va fi ușor, dar nici varianta alternativă, aceea de Europa în calitate de un soi de „cuisses de grenouille” geopolitice la un festin sino-rus, nu este deloc digerabilă.

Articol de Simon Diggins, fost atașat militar britanic la Kabul între 2008 și 2010