Marea surpriză la ultima criză energetică a fost China. Țara care a importat – și încă importă – cel mai mult petrol din Iran a suferit mult mai puține pagube decât se anticipa. Nimeni nu își dăduse seama ce „armă secretă” ar permite rezistența surprinzătoare a Chinei…
Războiul dintre Statele Unite, Israel și Iran a avut un efect neașteptat: a testat sistemele energetice ale tuturor economiilor majore ale lumii. Blocada Strâmtorii Ormuz, prăbușirea exporturilor iraniene și pierderea a peste 14 milioane de barili pe zi au provocat un șoc petrolier. E drept că mai puțin sever decât ar fi putut fi, însă. Mulți observatori se așteptau la o revenire a scenariilor din anii 1970. În schimb, prețurile petrolului, deși au crescut semnificativ, nu au atins nivelurile catastrofale prevăzute de unele previziuni. Iar unul din motivele principalele pentru care nu s-a ajuns aici, a fost China, scrie IL CORRIERE DELLA SERA, potrivit stiripesurse.ro.
La prima vedere, acest episod ar părea să confirme succesul strategiei energetice a Beijingului: anii de investiții în energie regenerabilă, mașini electrice și căi ferate de mare viteză au făcut ca a doua cea mai mare economie a lumii să fie mai puțin vulnerabilă la șocurile externe. Există un sâmbure de adevăr în această interpretare. Însă este doar o parte a poveștii. Cealaltă parte, mai puțin celebrată și mai incomodă, este că rezistența energetică a Chinei continuă să se bazeze în principal pe cărbune.
China este cel mai mare importator de petrol din lume. Înainte de războiul cu Iranul, aceasta cumpăra aproximativ 11,6 milioane de barili pe zi din străinătate. În punctul culminant al crizei, importurile sale au scăzut sub opt milioane de barili pe zi, acesta fiind cel mai scăzut nivel din ultimii opt ani. Potrivit lui Jason Bordoff de la Centrul pentru Politică Energetică Globală al Universității Columbia, această contracție accentuată a cererii chineze a fost unul dintre factorii cheie în limitarea prețurilor internaționale ale țițeiului.
Cum și-a redus atât de rapid Beijingul dependența de importuri? Mai întâi, prin utilizarea propriilor rezerve gigantice de petrol. Apoi, prin reducerea activității de rafinărie și limitarea exporturilor de combustibili. Dar mai presus de toate, apelând la sursele interne de energie. Și aici apare adevărata vedetă a spectacolului: cărbunele.
De ani de zile, dezbaterea internațională privind tranziția energetică a Chinei s-a concentrat pe poziția de lider în tehnologiile verzi a Republicii Populare. China are instalată mai multă capacitate de energie eoliană și solară decât restul lumii la un loc. Produce și vinde mai multe vehicule electrice decât toate celelalte țări la un loc. Extinderea căilor ferate de mare viteză a avut drept efect o cerere mai mică de combustibili tradiționali. Toate acestea au contribuit la încetinirea creșterii consumului de petrol.
Totuși, ar fi o greșeală să concluzionăm că securitatea energetică a Chinei depinde acum de surse regenerabile. Criza iraniană a dovedit contrariul. Când piața globală a petrolului a intrat în turbulențe, Beijingul nu s-a putut baza pe energia solară sau eoliană pentru a înlocui rapid milioanele de barili de țiței. S-a orientat către cărbune.
Cărbunele rămâne aşadar „piatra de balast” («ballast stone»), fundația sistemului energetic al Chinei, conform definiției oficiale utilizate de autoritățile de la Beijing. Este linia de salvare care garantează continuitatea aprovizionării atunci când mediul internațional devine instabil. În timp ce alte țări asiatice sufereau din cauza creșterii costurilor energiei cauzate de război, disponibilitatea unor rezerve interne abundente de cărbune a permis Chinei să limiteze pagubele.
Cifrele ajută la înțelegerea amplorii fenomenului. China produce peste jumătate din cărbunele lumii. În 2024, producția sa a atins niveluri fără precedent. Nicio altă țară nu are o astfel de asigurare energetică națională. Centralele electrice pe cărbune continuă să furnizeze o pondere decisivă din energia electrică consumată de 1,4 miliarde de oameni și o bază industrială de neegalat.
Dependența de cărbune se extinde și în zone mai puțin cunoscute. Unul dintre cele mai surprinzătoare răspunsuri ale Beijingului la criza din Orientul Mijlociu a fost reactivarea proiectelor de conversie a cărbunelui în gaz natural sintetic. Tehnologii care până acum câțiva ani erau considerate prea scumpe și poluante, au redevenit brusc de actualitate.
În orașul Fuxin, din nord-estul Chinei, grupul de stat China Datang a reluat lucrările la o uzina gigantică de conversie a cărbunelui în gaz. Proiectul a fost lansat în 2011 și a fost suspendat în 2014 din cauza unor probleme tehnice, dificultăți logistice și a preocupărilor legate de mediu. Astăzi, este relansat în numele securității energetice. Scopul proiectului este de a exploata cărbunele autohton ieftin pentru a reduce dependența de importurile de gaze naturale, care au devenit mai riscante într-o lume plină de războaie și tensiuni geopolitice.
Fuxin nu este un caz izolat. Cel puțin alte treisprezece noi proiecte de conversie a cărbunelui în gaz sunt în construcție sau în faza de planificare. Conform estimărilor companiei OilChem, capacitatea de producție a gazelor sintetice ar putea crește de aproape șapte ori în următorii ani. O mare parte din aceste investiții sunt concentrate în Xinjiang, o regiune bogată în resurse minerale și strategică pentru echilibrul economic intern al Republicii Populare (s-a aflat în mod repetat în centrul conflictelor etnice și este populată de grupul etnic musulman uigur).
Din punct de vedere economic, logica este greu de contestat. Cărbunele din Xinjiang are un cost extrem de scăzut. Conversia lui în gaz și transportul său către marile zone urbane din Est garantează marje mari. În timpul războiului cu Iranul, în timp ce prețurile internaționale pentru gazul natural lichefiat au crescut până la 25 de dolari pe milion de Btu (unitate termică britanică), costurile de producție pentru gazul sintetic chinezesc s-au menținut între 5 și 9 dolari.
Numai că toate acestea vin la pachet cu un cost uman și de mediu ridicat.
Cărbunele este cel mai poluant combustibil fosil şi principalul vinovat pentru emisiile de dioxid de carbon care alimentează schimbările climatice. Mai mult, extracția sa continuă să fie una dintre cele mai periculoase activități industriale din lume.
Tragedia care a avut loc pe 22 mai la mina Liushenyu din provincia Shanxi este o dovadă dramatică a acestui fapt. O explozie a ucis 82 de persoane și a rănit peste 120 de muncitori. A fost cel mai grav accident minier înregistrat în China în ultimii cincisprezece ani. Timp de decenii, Shanxi a fost sinonim cu prosperitatea și pierderea. Aproximativ 30% din producția de cărbune a țării este concentrată în această regiune. Aici au apărut zicalele crude, dar elocvente, precum: minerii „își schimbă viața pentru bani” sau „își riscă viața pentru ziua de mâine”. În spatele acestor expresii se află amintirea exploziilor de grisou, a inundațiilor și a prăbușirilor care au marcat istoria industrială a Chinei.
Reformele privind siguranţa din ultimii ani au produs rezultate semnificative. Numărul victimelor a scăzut datorită unor controale mai stricte, a unor sisteme de monitorizare mai sofisticate și a închiderii a mii de mine ilegale. Cu toate acestea, dezastrul de la Liushenyu demonstrează că problemele vechi nu au dispărut complet. Investigațiile inițiale au identificat încălcări grave ale siguranței. Unii dintre muncitorii din subteran nu erau înregistrați oficial. Alţii nu aveau dispozitivele de urmărire obligatorii. De asemenea, au fost descoperite tuneluri clandestine și planuri inexacte, ceea ce a complicat eforturile de salvare. Mina fusese semnalată anterior pentru deficiențe în sistemele de prevenire. Accidentul ridică întrebări care depășesc responsabilitatea managerilor individuali. Cât de sustenabilă este o strategie energetică care continuă să atribuie un rol central cărbunelui? În ce măsură poate justifica securitatea națională utilizarea unei surse atât de dăunătoare mediului și lucrătorilor?
Răspunsul Beijingului este marcat de pragmatism. Sursele regenerabile reprezintă viitorul, numai că în prezent, cărbunele rămâne indispensabil. Într-un moment istoric caracterizat de conflicte, sancțiuni și fragmentarea globalizării, liderii chinezi pun prioritate pe autosuficiență în detrimentul purității ideologice a tranziției verzi.
China duce fiecare contradicție la extrem. Poate fi simultan campioana mondială a tehnologiilor curate, dar și cel mai mare utilizator de cărbune de pe planetă. Construiește panouri solare în Deșertul Gobi și investește miliarde în transformarea cărbunelui în gaz. Produce milioane de mașini electrice și continuă să sape mine din ce în ce mai adânci.
Șocul petrolului legat de războiul din Iran este o reamintire a faptului că tranziția energetică nu se desfășoară în linie dreaptă. În spatele statisticilor triumfătoare privind energia regenerabilă, supraviețuiesc cele mai vechi logici ale geopoliticii: obsesia pentru securitatea aprovizionării, urmărirea autonomiei strategice şi disponibilitatea de a sacrifica alte obiective în numele stabilității economice.
Dacă China a depășit această furtună energetică mai bine decât alții, meritul nu ar trebui acordat turbinelor eoliene, sau bateriilor mașinilor electrice. O parte semnificativă a explicației se află încă în subteran, în minele din Shanxi și Xinjiang, unde găsim fața mai puțin celebrată a miracolului energetic al Chinei: neagră ca cărbunele, esențială pentru creștere, dar încărcată de costuri de mediu și umane.
