Cine are probleme mai mari: Israelul sau Iranul?
Un prieten care se pricepe observa recent că actuala criză din Orientul Mijlociu se poate reduce la o singură întrebare referitoare la două momente istorice. Care e mai probabil să fie inversat: 1948 ori 1979?
Cele două date reprezintă constituirea statului Israel, respectiv, 31 de ani mai târziu, revoluția iraniană. Implicația întrebării e că trebuie să fie ori una, ori alta: statul evreu și republica islamică nu pot coexista permanent, cel puțin nu atât timp cât a doua încearcă să-l nimicească pe primul. Ultimele zile au adus în prim plan doi potențiali catalizatori ai colapsului lor, scrie Bret Stephens pentru THE NEW YORK TIMES, potrivit stiripesurse.ro.
Citeşte şi: Parlamentul Republicii Moldova împlinește 33 de ani de activitate – Stiripesurse.md
Mai întâi a fost anunțul lui Karim Khan, procurorul Curții Penale Internaționale (CPI), că va cere eliberarea de mandate de arestarea pentru premierul Benjamin Netanyahu și ministrul apărării Yoav Gallant ai Israelului.
Cine are probleme mai mari: Israelul sau Iranul?
E improbabil ca această decizie să ducă vreodată la vreo arestare și cu atât mai puțin la vreo condamnare penală: administrația Biden a denunțat deja decizia și până și țările nu tocmai prietenoase cu Israelul e improbabil să-l aresteze pe conducătorul unui stat înarmat nuclear și cu un serviciu secret redutabil.
Însă anunțul CPI face parte din acea strategie generală despre care adversarii Israelului cred că va duce în cele din urmă la prăbușirea statului evreu: văduvirea de legitimitate și izolarea pe plan internațional, care ar duce apoi la un colaps intern sau la o cucerire de către puteri externe. Până și decizia lui Khan de a cere arestarea a trei comandanți ai Hamas pe lângă demnitarii israelieni e un element al acestei strategii, întrucât are scopul de a stabili o echivalență morală între conducătorii Israelului și acea triadă de teroriști.
Ulterior a survenit duminică moartea președintelui iranian Ebrahim Raisi, alături de ministrul de externe Hossein Amir Abdollahian și alți șase indivizi, aparent din cauza unui accident – spun „aparent” fiindcă posibilitatea ca elicopterul lor să fi fost doborât de sabotori străini sau iranieni nu poate fi exclusă pe de-a-ntregul.
Dar, oricare va fi fost cauza prăbușirii, aceasta deopotrivă expune și prevestește vulnerabilitatea regimului.
Cine are probleme mai mari: Israelul sau Iranul?
O expune întrucât statele competente ar trebui să fie capabile să transporte demnitari pe calea aerului fără incidente (singura excepție notabilă fiind accidentul aviatic din 2010 în care au murit președintele polonez Lech Kaczynski și alți 95 de oameni). Și o prevestește pentru că Raisi, un ultraconservator care și-a început cariera ca procuror în anii ’80, trimițând mii de oameni la spânzurătoare, era considerat de mai toți succesorul Conducătorului Suprem ajuns acum la 85 de ani, ayatolahul Ali Khamenei.
Acum țara e obligată ca în nu mai mult de 50 de zile să organizeze alegeri, iar acestea vor evidenția profunda lipsă de popularitate a regimului: prezența la vot s-a redus constant, pe măsură ce Khamenei a restrâns tot mai mult dreptul de a candida, rezervându-l doar extremei ultraconservatoare. Accidentul deschide calea și luptei pentru succesiunea Conducătorului, mai ales dacă ținem cont și de reticența generală de i se acorda funcția fiului nepopular al lui Khamenei, Mojtaba, fapt care ar transforma efectiv regimul în acel gen de monarhie pe care chiar el încercase s-o substituie.
Să mai adăugăm și criza economică profundă – un dolar costă acum cam 577.000 de riali iranieni pe piața neagră -, pe lângă furia latentă indusă de suprimarea brutală a protestelor din 2022, și potențialul pentru instabilitate gravă, dacă nu chiar colaps brusc, e cât se poate de real.
Așadar, care țară e mai vulnerabilă: Israelul sau Iranul?
La adresa Israelului nu există decât un singur mare risc, după cum afirma și fostul președinte iranian Akbar Rafsanjani: „Utilizarea fie și numai a unei singure bombe nucleare în Israel va distruge totul, însă rău nu-i va face decât lumii islamice. Nu este irațional să contemplăm o asemenea eventualitate”. Programul militar nuclear al Iranului care avansează (și opacitatea Teheranului în privința lui) ar trebui să îngrijoreze Occidentul mult mai mult decât pare să o facă deocamdată.
Cine are probleme mai mari: Israelul sau Iranul?
Însă pericolul pentru Israel din partea deciziilor CPI e minim – ca de altfel și din partea protestelor din campusuri, a mișcării internaționale de boicot și a diverselor embargouri asupra armelor. Contrar unor opinii, israelienii nu sunt „coloniști”. Evrei cred că trăiau inițial pe pământul Israelului fiindcă așa a și fost. Iar sionismul, departe de a fi un proiect colonialist, reprezintă cea mai veche luptă anti-colonialistă din istorie, începând din vremea Imperiului Roman, dacă nu chiar mai devreme, din timpurile captivității babiloniene.
Cât despre ideea ca evreii israelieni să se întoarcă, precum pieds-noirs, francezii algerieni, pe pământurile strămoșilor lor – unde și care ar fi acelea? Pământurile pogromurilor rusești, ale masacrelor arabe sau ale Holocaustului? Celor mai duri critici ai Israelului pare să le scape din vedere un lucru care israelienilor nu le poate scăpa: nu au unde să se ducă altundeva, o realitate evidențiată și de valurile de ură antisemită care se sparg de comunitățile evreiești din diaspora. Cu cât Israelul va fi presat mai puternic pentru a ceda în fața inamicilor săi, cu atât mai mult sionism va fi generat. Nimic nu contribuie mai mult la cristalizarea identității evreiești decât aceste mementouri zilnice ale bigotismului.
Cine are probleme mai mari: Israelul sau Iranul?
Pentru Iran principala amenințare vine din interior și de dedesubt. E ușor să uiți că înaintea protestelor de masă din 2022 referitoare la voalul islamic și, în sens mai general, la drepturile femeii, au fost protestele de masă din 2019 provocate de prețul combustibililor, dar și protestele din 2018 determinate de criza economică. Sau, cu un deceniu mai înainte, Revoluția Verde din 2009, declanșată de furtul alegerilor, succedându-se protestelor studențești din 1999.
Chiar dacă regimul s-a dovedit priceput la înăbușirea protestelor prin mijloace ultra-violente – colegul meu Nick Kristof a scris în mod cutremurător despre utilizarea violului în masă ca mijloc de reprimare a opoziției (un lucru care nu se știe cum nu a provocat cine știe ce indignare în locuri precum universitățile Columbia și Berkeley) -, faptul că frecvența și durata protestelor sunt mereu în creștere ar trebui să ne spună ceva.
De fapt, ne spune chiar două lucruri: stocul de furie publică la adresa regimului continuă să crească pe măsură ce baza lui de susținere se tot contractă. Dar acum, cu moartea lui Raisi, acea bază nu numai că se restrânge, dar s-ar putea chiar scinda. O lege informală a economiei numită după regretatul Herbert Stein susține că „tendințele care nu pot continua nu vor mai continua”. Același principiu i se poate aplica și supraviețuirii politice.
La fel ca Iranul, și Israelul are vulnerabilități interne profunde, dintre care unele au ieșit la iveală abia în lunile de proteste împotriva reformei judiciare care au precedat masacrul din 7 octombrie. Ce să mai spunem de extremismul de dreapta, de refuzul ultra-ortodocșilor de a-și îndeplini obligațiile civice sau de dilema supremă a unui stat palestinian. Dar nimic din toate acestea nu poate pune la îndoială cele mai profunde convingeri ale sionismului: evreii au dreptul de a se autoguverna, sub forma unui stat suveran, pe pământul pe care s-a născut poporul lor.
Pentru conducătorii Iranului riscurile sunt mai grave. Ei s-au pretins mereu a fi avangarda unei revoluții islamice, însă par a fi uitat că revoluțiile au un obicei de a-și devora propriii părinți. Iranienii nu vor, în majoritatea lor, să fie niște islamiști. Dar Israelul vrea – și va lupta – să rămână el însuși.
