Netanyahu trebuie să plece

Netanyahu trebuie să plece

 A fi pro-Israel nu presupune și susținerea slugarnică a vreunui conducător al țării, mai cu seamă a celui care a greșit cel mai mult.

Pentru cititorii fideli ai acestei rubrici nu e nici un secret unde mă situez în privința războiului purtat de Israel în Gaza, scrie THE NEW YORK TIMES, potrivit stiripesurse.ro.

Israelul trebuie să nimicească Hamas în calitate de forță militară și politică în acel teritoriu, dar concomitent trebuie să și reducă la minim răul pricinuit civililor. Israelul trebuie să facă tot posibilul pentru a-și elibera ostaticii, însă fără a-și periclita obiectivul suprem, care este nimicirea Hamasului. Israelul trebuie să împingă – prin diplomație ori forță – Hezbollahul mai departe de granița sudică a Libanului, astfel încât cei 60.000 de refugiați israelieni din nordul țării să se poată întoarce în siguranță la locuințele lor. Israelul trebuie să-i lovească direct, așa cum a procedat săptămâna trecută la Damasc, pe patronii Hamasului și Hezbollahului, indiferent că se află în Siria, Qatar ori Iran.

Citeşte şi: Accident grav la Măgdăcești

Și pentru ca toate acestea să se poată petrece în mod eficient, Benjamin Netanyahu trebuie să plece.

Netanyahu trebuie să plece

Am mai scris versiuni ale acestui editorial și mai demult, însă acum raporturile dezastruoase dintre Netanyahu și Hamas înainte de masacrul din 7 octombrie și modul în care a purtat premierul războiul de după masacru au făcut să fie vital ca el să plece. Nir Barkat, un ministru israelian de centru-dreapta și fost primar al Ierusalimului, a fost făcut praf și pulbere joi la emisiunea „Morning Joe” de la MSNBC. Barkat e un om curajos și cu bun simț care ar fi putut fi un premier credibil. Dar s-a pierdut complet când realizatorul Joe Scarborough i-a cerut să explice politicile lui Netanyahu de dinainte de 7 octombrie.

Reproduc aproximativ ce au spus Scarborough și colegii lui: de ce îi solicita Netanyahu Qatarului să finanțeze Hamas cu sute de milioane de dolari cu numai câteva săptămâni înainte de masacru? De ce grosul armatei israeliene se afla oriunde numai nu în apropierea Fâșiei în primele ore ale atacului? De ce vine guvernul israelian cu replici atât de inepte când vine vorba de nevoile umanitare legitime din Gaza?

Barkat a îngăimat cu jumătate de gură că politica aceea a fost greșită și că totul va fi investigat după război. Atunci când un ministru israelian e forțat să se umilească la o televiziune americană fiindcă nu poate recurge nici la subterfugii și nici la servilism pentru a scăpa cu un răspuns mai abil, acela e un indiciu că ministrul respectiv servește în guvernul greșit.

Netanyahu trebuie să plece

Unde se află Israelul acum, după șase luni de război? Nu într-un loc bun. Netanyahu și generalii lui tot insistă, precum generalul Westmoreland [în Războiul din Vietnam – n.trad.], că victoria în Gaza e imediat după colț, continuând să ne ia ochii cu bilanțul combatanților Hamas eliminați.

Dar Hamas nu e înfrântă și soldații israelieni au fost forțați să recucerească aceleași locuri – cum e spitalul Al Shifa din Gaza City – care teoretic fuseseră curățate de teroriști cu luni în urmă. Numai o mână de ostatici au fost salvați și se presupune că mulți dintre ceilalți sunt morți. Percepția invincibilității și competenței israeliene a fost spulberată. După cum observa și colegul meu David French, abordarea aleasă de Israel în Gaza în ultimele luni – distrugerea inamicului, dar ignorarea nevoilor elementare și de securitate ale civililor – reproduce strategia care a dus la dezastru în primii ani ai ocupației americane din Irak.

Lovitura de săptămâna trecută care a ucis șapte lucrători ai organizației World Central Kitchen a fost cu siguranță un accident, la fel cum SUA au lovit din greșeală în 2015 un spital administrat în Afganistan de Medici Fără Frontiere, omorând 42 de oameni. Însă erorile din lanțul de comandă care au produs tragedia demonstrează că conducerea militară a Israelului nu realizează că nu-și permite acest gen de fiasco, așa cum alte armate și-l permit. Un dublu standard, însă aceasta e o altă realitate sub care Israelul a funcționat dintotdeauna.

Netanyahu trebuie să plece

Netanyahu s-ar putea să nu fie direct vinovat pentru moartea lucrătorilor umanitari. Însă el poartă vina supremă, așa cum o poartă pentru toate lucrurile care au dus la masacrul din 7 octombrie – finanțarea Hamasului și ignorarea avertismentelor că plănuia să atace, cooptarea unor agitatori de extrema dreaptă în guvernul său, oferindu-le poziții-cheie în establishment-ul de securitate, dezbinarea întregii țări printr-o reformă judiciară inutilă și respingerea avertismentelor repetate privind lipsa pregătirii adecvate a armatei. Peste mii de ani evreii își vor aminti de numele lui Netanyahu cu dispreț – cu atât mai mult cu cât refuză să-și admită răspunderea pentru orice.

Acum el argumentează că guvernul n-ar trebui să se schimbe nicicum până la încheierea războiului. Dar cu cât războiul se întinde mai mult cu atât mai egoist pare acest argument.

Totodată e și un argument prost. Democrațiile parlamentare care se trezesc încălecate de conducători răi în momente de criză națională fac foarte bine să se descotorosească de acei conducători. Așa a procedat și Regatul Unit în primul război mondial, când l-a expediat pe H.H. Asquith în favoarea lui David Lloyd George, și în al doilea război mondial, când i-a făcut vânt lui Neville Chamberlain pentru a-l aduce pe Winston Churchill. Netanyahu poate el să aspire să fie Winston, dar în realitate e mai degrabă un Neville, ale cărui târguri rele cu indivizi răi au dus la lucruri rele.

Netanyahu trebuie să plece

E periculos de asemenea ca o țară în război să fie condusă de un om care nu se bucură nici de sprijinul și nici de încrederea populației. 71% din israelieni vor debarcarea lui Netanyahu din funcție, conform unui sondaj publicat duminică, iar 66% vor și alegeri anticipate, care ar fi posibile chiar și dacă numai câțiva politicieni ai coaliției de guvernare ar dezerta. A-l vrea plecat pe Netanyahu e cea mai de centru poziție politică posibilă – și una pe care prietenii sinceri ai Israelului ar trebui s-o exprime întotdeauna fără teamă.

Sper că Barkat va reflecta la pățania sa rușinoasă de la „Morning Joe” și că se va întreba dacă loialitatea față de șeful lui de partid e un preț pe care e dispus să-l plătească. Mai sper că și alți membri de seamă ai guvernului israelian își vor plasa sentimentul de răspundere națională mai presus de pozițiile lor politice. Israelul nu își poate permite să piardă acest război. Dar trebuie să-l facă pierdut pe conducătorul care nu câștigă războiul.