Dacă ajungi să îl insulţi chiar și pe primul papă al țării tale, înseamnă că ai ajuns la fund. Insolența lui Donald Trump față de pontif este un semn de mare dificultate. Contextul este următorul: în noiembrie 2024 mulți catolici americani au votat pentru Trump (în ciuda dezacordurilor anterioare cu Papa Francisc), în urma unei schimbări spre dreapta în rândul electoratului religios care durează de ani de zile. Vicepreședintele J.D. Vance este catolic.
În trecut, Trump, în ciuda faptului că a avut mereu o „incontinență verbală” care l-a dus la vulgaritate și insulte, ar fi evitat să se ciocnească cu liderul unei religii ai cărei adepți au votat pentru el. Dar, odată cu războiul din Iran, asistăm la un fel de insurecție în rândul anumitor segmente ale electoratului lui Trump. Nu este o coincidență faptul că președintele și-a îndreptat spre dreapta multe dintre cele mai recente izbucniri, scrie IL CORRIERE DELLA SERA, potrivit stiripesurse.ro.
Această premisă ne amintește de un lucru evident: Trump alimentează multă ostilitate, iar impopularitatea sa în Europa a ajuns la un nivel record. Acest lucru explică și de ce America a fost considerată învinsă de la bun început în acest război, fiind proclamaţi câștigători toţi ceilalţi: de la Iran la Rusia și China.
Cazul Republicii Populare este interesant. Astăzi, Occidentul abundă de oameni „pro-China”, aşa cum era în mai 1968, când extrema stângă de la Paris îl idolatriza pe Mao.
Adevărul despre impactul războiului din Iran asupra Chinei este mai puțin triumfător.
Vă ofer aici analiza valoroasă – pentru seriozitatea, profunzimea și claritatea sa – pe care buletinul informativ Sinification o extrage din munca unor distinși economiști chinezi, experți autorizați în domeniul regimului.
Această lucrare esențială – care a constat în a asculta ceea ce spun chinezii înșiși despre această criză – a fost realizată de sinologul Jacob Mardell. Discuțiile despre oportunitățile geopolitice pe care războiul dintre Statele Unite și Israel împotriva Iranului le-ar putea oferi Chinei sunt fascinante, observă Mardell, nu în ultimul rând pentru că ele confirmă o credință răspândită în cercurile progresiste conform cărora războiul lui Trump reprezintă o gravă eroare strategică.
Cu toate acestea ar fi o greșeală să interpretăm războiul cu Iranul ca un avantaj pentru China. Analiza lui Peng Shaozong prezintă în mod clar o gamă largă de riscuri pentru Beijing, argumentând că „volatilitatea prețurilor materiilor prime declanșată de escaladarea conflictului actual dintre Statele Unite și Iran a avut un impact sistemic și mai mare decât se aștepta asupra economiei chineze, cu posibilitatea de a genera perturbări repetate”.
Dezbaterea observată până acum în rândul experților de la Beijing este complexă, reflectând realitatea unui război care prezintă Chinei un set ambivalent de riscuri și oportunități.
În ceea ce privește „oportunitatea”, există beneficii clare pentru un rival strategic care intră într-o potențială mlaștină. Mai mulți autori fac ecou observației, acum larg răspândite, că acesta ar fi „momentul Suez” al Americii (referința este la războiul din 1956, în care Marea Britanie și Franța s-au alăturat Israelului pentru a-și apăra imperiile coloniale împotriva Egiptului lui Nasser): un război care ar putea submina sistemul petrodolari și expune fragilitatea arhitecturii alianței americane. La acestea se adaugă argumentele conform cărora conflictul nu este doar un obstacol pentru Washington, ci și o oportunitate pentru China – cea mai importantă dintre acestea fiind că prețurile ridicate ale petrolului acționează ca un fel de taxă pe carbon, favorizând China ca centru al economiei „verzi” globale.
Într-un memorandum (cenzurat) al think tank-ului chinez Intellisia, autorii susțin că un conflict prelungit în Orientul Mijlociu nu numai că ar seca Statele Unite de resurse, însă ar redirecționa și capitalul, fluxurile de energie și lanțurile de aprovizionare în avantajul Beijingului. Și, potrivit profesorului Di Dongsheng de la Universitatea Renmin, prețurile mai mari la energie reprezintă, per total, un câștig net pentru China, deoarece îmbunătățesc competitivitatea relativă a producției chineze, crescând în același timp costurile absolute. Acest argument părea cu atât mai interesant cu cât Di părea incapabil sau deloc dornic să-l explice direct, promițând o explicație pe care ulterior a evitat să o ofere. Deși tonul general în rândul comentatorilor s-a întărit, oscilând între consternare și o anumită Schadenfreude, în discuția despre „oportunitățile” războiului continuă să rămână o oarecare prudenţă Beijingul preferă să se prezinte mai degrabă ca un mediator neutru și promotor al păcii, decât ca un beneficiar oportunist al conflictului.
Există, desigur și o autocenzură în prezentarea consecințelor ca fiind prea grave: majoritatea analizelor subliniază rezistența Chinei și amploarea rezervelor sale energetice. Tocmai de aceea este izbitor faptul că o figură de statutul instituțional al lui Peng Shaozong este atât de explicită în evidențierea riscurilor pe care acest conflict le prezintă pentru țara sa. Peng a fost în trecut analist senior la influenta Comisie Națională pentru Dezvoltare și Reformă (NDRC), iar acum este vicepreședinte al Societății Chineze pentru Reformă Economică, un think tank afiliat statului, supravegheat de NDRC; prin urmare, cuvintele sale au o greutate semnificativă.
O altă contribuție relevantă care surprinde ambele dimensiuni ale problemei este un articol recent al economistului senior Lian Ping, care susține că prețurile mai mari la petrol cresc inflația importată, comprimă consumul gospodăriilor, reduc marjele firmelor mari consumatoare de energie din avalul lanțului de aprovizionare, deprimă investițiile și pun presiune asupra balanței comerciale a Chinei și asupra renminbi-ului. Cu toate acestea, Lian nu prezintă șocul ca fiind în întregime negativ: el observă că prețurile persistent ridicate la petrol ar putea atenua presiunile deflaționiste, ar putea crește profiturile în sectorul energetic din amonte, ar putea accelera dezvoltarea de noi industrii energetice, ar putea stimula conservarea energiei și inovarea industrială și ar putea promova atât diversificarea energetică, cât și internaționalizarea renminbi-ului. Cu toate acestea, nu trage o concluzie clară cu privire la faptul dacă conflictul, în ansamblu, aduce beneficii, sau daune Chinei.
De la escaladarea conflictului dintre Statele Unite și Iran, piețele de mărfuri au fost determinate de riscul de război, speculații și acumularea de stocuri, cu șocuri de preț care se transmit în cascadă de la inputurile din amonte la companiile din aval.
Expunerea Chinei este mare și foarte concentrată: dependența sa de importurile de țiței este de 72,7%, în timp ce 45-50% din țițeiul importat și 38% din gazele naturale importate tranzitează Strâmtoarea Ormuz.
Scenariul de bază este un ciclu de „lupte intercalate cu negocieri”, cu prețuri ale petrolului fluctuând timp de aproximativ trei luni între 90 și 130 de dolari pe baril și presiuni importate care se intensifică la intervale regulate.
Iranul este atât un exportator major de petrol, cât și un furnizor cheie de produse chimice, astfel încât orice întrerupere a aprovizionării ar putea genera efecte multiplicatoare de-a lungul lanțurilor de aprovizionare cu produse chimice, agricole și textile.
În acelaşi timp, conflictul evidențiază un blocaj pe piața heliului: o perturbare la Ras Laffan (principalul centru de export de GNL și heliu al Qatarului) ar reduce cu peste o treime aprovizionarea globală, exacerbând vulnerabilitățile semiconductorilor și ale dispozitivelor medicale bazate pe RMN.
La acești experți citați de Sinification, adăugăm cea mai recentă analiză a sinologului Bill Bishop, publicată într-un alt buletin informativ specializat, Sinocism. Această analiză se referă la cele mai recente evoluții, și anume blocada anunțată de Trump împotriva navelor care părăsesc porturile iraniene.
Acest embargou, dacă funcționează cu adevărat așa cum ar trebui, este o lovitură pentru aprovizionarea cu țiței a Chinei. Bishop descrie un Beijing prins între prudența strategică și tentația oportunistă. Atâta timp cât criza din Orientul Mijlociu rămâne limitată la daune economice indirecte – blocarea rutelor de transport maritim, creșterea prețurilor la energie, amenințarea la adresa transporturilor maritime către Asia – conducerea chineză reacționează așa cum era de așteptat: denunțând unilateralismul american, cerând dezescaladarea, căutând sprijin diplomatic în Golf, însă evitând orice pas care ar expune-o confruntării directe cu Washingtonul.
Bishop adaugă un factor care schimbă cadrul: zvonurile serviciilor secrete americane conform cărora China ia în considerare să furnizeze sisteme de apărare aeriană Iranului, sau poate a început deja. Potrivit surselor din serviciile secrete americane, Beijingul se pregătește să livreze în următoarele săptămâni arme antiaeriene, inclusiv MANPADS, eventual prin intermediul unor țări terțe pentru a le deghiza originea. New York Times prezintă lucrurile puţin diferit: nu vorbeşte despre o decizie deja luată, ci despre informații conform cărora China „ar fi putut trimite recent” rachete Iranului. Diplomația chineză a negat acest lucru, susținând că acționează prudent și în conformitate cu reglementările privind exportul militar. Acesta este un pas important deoarece evidențiază ambiguitatea Beijingului.
Pe de o parte, China nu dorește ca Iranul să se prăbușească sau să rămână prea expus militar, atât din motive energetice, cât și pentru că Teheranul rămâne un partener util pe frontul anti-occidental, alături de Rusia. Pe de altă parte, Xi Jinping nu vrea să meargă atât de departe încât să transforme China într-un furnizor de arme într-un război împotriva Statelor Unite și Israelului. Bishop evidențiază tocmai această zonă gri: ajutorul chinezesc, dacă există, nu ar fi gestul dramatic al unei alianțe militare declarate, ci mai degrabă o formă de sprijin calibrat, negabil, poate ascuns în spatele triangulațiilor. Aceasta este abordarea tipică a politicii externe chineze atunci când caută influență fără a-și asuma în mod deschis costul politic al alegerilor sale.
Aici intervine Trump. El a sugerat că, dacă China furnizează efectiv arme Iranului, răspunsul ar putea fi foarte dur, inclusiv tarife de 50%. Trump a avertizat, de asemenea, că dacă ar face acest pas, Beijingul s-ar confrunta cu „probleme mari”. Acest lucru plasează criza iraniană într-un context mult mai larg: nu mai este doar o problemă din Orientul Mijlociu, ci un precursor al unei confruntări frontale între America și China. Orice transport de arme ar transforma Beijingul dintr-un beneficiar pasiv al instabilității americane într-un participant direct, cu riscul de a pune în pericol întâlnirea Trump-Xi planificată luna viitoare, pe care Bishop o tratează cu ironie, menționând că ar putea merita rezervarea de hoteluri cu clauză de rambursare.
China ar vrea să aibă ambele variante: să sprijine Iranul suficient cât să prevină înfrângerea acestuia, dar fără a plăti prețul unei rupturi deschise cu Washingtonul. Este o strategie sofisticată, dar și fragilă. Dacă livrările ar fi confirmate, Trump ar avea pretextul necesar pentru a consolida și mai mult dosarul iranian în războiul comercial și tehnologic împotriva Beijingului. Și atunci prudența Chinei, până acum metodică, ar risca să pară ceea ce este: nu neutralitate, ci implicare sub acoperire.
