Iar Europa plătește pentru el
Marco Polo ne-a povestit despre minunile Chinei antice, Imperiul Ceresc al lui Kublai Han. Descrierile sale păreau atât de exagerate, încât contemporanii au dat relatării un titlu oarecum batjocoritor. „Milionul” – un nume ales de alții, nu de autor – insinua suspiciunea că naratorul ar fi fost un mincinos. Astăzi, minunile Chinei contemporane sunt reprezentate de o cifră disproporționată: „Trilionul”. Republica Populară a ajuns la o performanţă pe care nicio țară nu a atins-o vreodată: un excedent comercial anual de peste un trilion de dolari, adică o mie de miliarde. Un triumf pentru „fabrica planetei”. O realizare care nu este deloc inofensivă. Pentru că cineva plătește nota de plată.
Invazia mărfurilor chinezești urmează noi rute, din ce în ce mai orientate spre America (o piață care se închide) și, prin urmare, este deviată în alte părți. Europa se numără printre victimele acestui tsunami de export, scrie IL CORRRIERE DELLA SERA. De aceea, toate insultele și jignirile pe care Donald Trump le aduce Uniunii Europene nu schimbă realitatea: Bătrânul Continent nu are niciun interes să caute o alianță cu Beijingul (iar liderii săi știu asta).
În primele unsprezece luni ale anului, exporturile chinezești către restul lumii au ajuns la 3,4 trilioane de dolari; importurile s-au oprit la 2,3 trilioane de dolari; surplusul global a ajuns la 1,08 trilioane de dolari. Aceasta este o realizare fără precedent în istoria economică modernă. Pentru Beijing, este un trofeu geopolitic, dovada că patruzeci de ani de industrializare planificată au transformat națiunea agricolă săracă din 1980 în puterea producătoare a secolului XXI. Însă în spatele acestui record se află un adevăr important: China este în creștere, în timp ce restul lumii încetinește sub greutatea acestei creșteri.
În propaganda oficială, Beijingului îi place să se prezinte ca un campion al liberului schimb împotriva tentațiilor protecționiste occidentale. Cifrele spun însă contrariul. Exporturile chineze sunt în plină expansiune (+5,4% din ianuarie până în noiembrie), în timp ce importurile încetinesc (-0,6%).
China vinde lumii mult mai mult decât cumpără, iar această asimetrie se agravează continuu. Nu este o coincidență: este consecința unui model economic structural orientat spre exporturi, susținut de creditul public, planificare de stat și un sistem de producție care domină acum întregul spectru industrial, de la jucării la panouri solare, de la încălțăminte la semiconductori și chiar mașini electrice.
Tarifele impuse de Trump – stabilizate acum la o medie de 37% – au redus exporturile către Statele Unite (-29% în noiembrie). Însă China s-a reorientat spre alte pieţe: Africa +26%, Asia de Sud-Est +14%, America Latină +7,1%, Europa +15%. Descurajarea tarifară americană a deplasat fluxurile, nu le-a secat.
Impactul se resimte cel mai mult în Europa. La întoarcerea de la Beijing, Macron a lansat un avertisment neobișnuit: dacă China nu corectează dezechilibrul, UE va trebui să răspundă cu „măsuri ferme”, a spus el, sugerând chiar tarife aliniate cu cele ale Statelor Unite. Furia franceză are rădăcini concrete: anul acesta, euro s-a apreciat cu 10% față de renminbi-yuan, ceea ce face ca concurența chineză să fie și mai agresivă. De la lamentările europene la anchetele antidumping din America Latină, până la tarifele impuse de Canada mașinilor electrice chinezești, lista țărilor iritate de acest surplus nesfârșit devine din ce în ce mai mare.
„Întrebarea nu este dacă vor exista noi măsuri de apărare comercială, ci câte vor fi”, avertizează Jens Eskelund, președintele Camerei de Comerț a UE din Beijing. Din punctul de vedere al volumului, calculează el, fiecare container care părăsește Europa spre China este contrabalansat de patru containere în direcția opusă. Un raport de 4 la 1 pe care niciun echilibru de piață nu îl poate susține mult timp.
Greg Ip, un analist al Wall Street Journal extrem de critic față de tarifele impuse de Trump, este totuși nemilos în evaluarea efectelor distructive ale Chinei. În trecut, își amintește Ip, atunci când China creștea, își impulsiona și partenerii: pentru fiecare punct procentual din PIB-ul Chinei, creșterea în restul lumii se mărea cu aproximativ 0,2 puncte procentuale. Astăzi, efectul s-a inversat.
Creșterea economică chineză diminuează creșterea din restul planetei. Goldman Sachs estimează că, în următorii ani, China va crește cu aproximativ 0,6 puncte procentuale mai rapid decât rata globală, iar acest lucru va genera -0,1 puncte procentuale de creștere anuală în restul lumii. Cu alte cuvinte: acest tip de exporturi dominante transformă prosperitatea Chinei în recesiune industrială în alte părți. De ce se întâmplă acest lucru? Ip identifică cauza principală în gândirea strategică a lui Xi Jinping.
În 2020, liderul chinez a lansat doctrina „dublei circulații”, care își propune să reducă dependența de țările străine, să asigure autosuficiența tehnologică, să controleze lanțurile cheie de aprovizionare globale (cipuri, baterii, minerale strategice), să facă din producție inima permanentă a economiei chineze și să obțină o poziție de lider în tehnologiile avansate, fără a abandona vreodată producția cu costuri reduse. Spre deosebire de Japonia, Germania și Coreea de după război, China nu are niciun interes să lase altora segmente mature, cu marjă mică. Vrea să fabrice totul, de la jucării la avioane de generație următoare. Rezultatul este un sistem care produce mai mult decât poate consuma.
Excesul este exportat: dumping deflaționist, prețuri extrem de scăzute care zdrobesc profitabilitatea industrială occidentală. Veste bună pentru cumpărători, veste proastă pentru producători. Industria auto este simbolul acestui șoc. În urmă cu două decenii, străinii dominau vânzările de mașini în China, cu o cotă de 60%. Astăzi, vehiculele electrice chinezești au inversat situația: cota de piață străină este sub 40%. Puterea Chinei se măsoară nu numai în volumele comerciale, ci și în capacitatea sa de represalii și șantaj. Când Olanda a încercat să limiteze controlul Chinei asupra Nexperia, Beijingul a răspuns blocând exporturile de cipuri, paralizând liniile de asamblare europene. Amsterdamul s-a înclinat. Aceeași logică a fost aplicată litiului, mineralelor critice și agroindustriei canadiene.
Ce este de făcut? Potrivit lui IP, răspunsul ideal ar fi un front unit între SUA, UE, Japonia, Coreea, Canada, Mexic și Australia, cu tarife coordonate și standarde industriale comune. Un „NATO al comerțului”. Numai că în prezent, politica trage în direcția opusă.
Trump negociază bilateral, preferând presiunea individuală. Europa ezită, sfâșiată între nevoia de apărare industrială și teama de a pierde accesul la piața chineză. Țările nord-americane șovăie: Canada copiază tarifele americane pentru mașinile chinezești, apoi se trezește prinsă într-o dublă represalie SUA-China și reconsideră totul. Dacă guvernele reacționează singure, riscăm o spirală protecționistă haotică: nu o nouă ordine, ci o dezordine comercială globală, cu blocuri regionale concurente și o lume mai săracă și mai fragmentată.
Acest lucru se datorează și faptului că fundamentele macroeconomice ale Chinei sunt neschimbate: cerere internă slabă, consum redus, investiții publice extrem de mari și capacitate de producție supradimensionată. Atâta timp cât piața internă nu mai absoarbe producția, China va avea un stimulent permanent să inunde piețele externe cu bunuri, menținând prețuri scăzute, marje subțiri și surplusuri record. Cererea finală este politică, nu statistică.
Trilionul nu este doar o cifră. Simbolizează o nouă eră geoeconomică, în care supremația industrială a Chinei este un factor de tensiune sistemică: dacă China continuă să crească cu acest model, cineva din lume va trebui să plătească prețul. Cifrele sunt implacabile. Acesta este şi motivul pentru care speculațiile privind o alianță Europa-China pentru a-l pedepsi pe Trump au primit o oarecare acoperire mediatică, dar nu au fost luate în serios de niciun lider european. Oricât de mult ar vrea Trump și Vance să rănească Europa, răul pe care îl pot face nu este nimic în comparație cu daunele concrete, materiale și zilnice pe care China le provoacă economiilor Bătrânului Continent.
