Un acord de pace pripit ar însemna ca SUA să renunțe la principii și norme clădite pe parcursul a zeci de ani, scrie The Washington Post (SUA) sub semnătura lui Fareed Zakaria.
La încheierea discuțiilor din Arabia Saudită cu delegația rusă Michael Waltz, consilierul american pentru securitate națională, sublinia că numai președintele Trump poate schimba discursul la nivel mondial în privința modului în care s-ar încheia războiul din Ucraina. Secretarul de stat Marco Rubio, hotărât să nu dezamăgească, a intervenit rapid, subliniind că ce dorește să sublinieze în primul rând este faptul că singurul conducător din lume care poate reuși acest lucru… e președintele Donald Trump. Bun venit noii diplomații a Americii în stil nord-coreean, una în care diplomații noștri se arată mai îngrijorați de șeful lor decât de adversar!
Citește și: Crește numărul divorțurilor. Ce spun experții în problemele de cuplu și relaționare
Este adevărat că Donald Trump a găsit o cale fulgerătoare prin care să pună capăt războiului din Ucraina: supunerea. Cel puțin în anul 1940, când Franța a capitulat, asta s-a întâmplat datorită așa-zisului „blitzkrieg” german care s-a abătut asupra țării. Practic, Ucraina ține piept forțelor ruse de vreo trei ani și, în pofida faptului că luptă cu un adversar mult mai puternic, a cucerit chiar și niște teritorii rusești.
Și totuși, Administrația Trump a acceptat anticipat cele mai importante condiții puse de Rusia încă înainte de începerea oficială a negocierilor. Nicio retrocedare a teritoriilor ucrainene cucerite, fără aderarea la NATO a Ucrainei, fără trupe americane pe teritoriul ucrainean. Ah, și Trump l-a bălăcărit pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski, calificându-l drept dictator și afirmând că el ar face bine să se miște mai repede că, de nu, s-ar putea să nu mai aibă nicio țară. Nu este de mirare că înalții oficiali ruși, inclusiv fostul președinte Dmitri Medvedev, par aproape amețiți de bucurie.
Cum se explică dorința lui Trump de a vinde Ucraina și conversația lui relaxată cu Vladimir Putin? Au apărut atât de multe teorii despre Trump și Rusia, dar cred că adevărata poveste e cea dintre Trump și Zelenski. Trump vede totul prin ochelarii săi personali, iar relațiile sale cu Zelenski sunt încordate de multă vreme.
În 2016 s-a descoperit că șeful de campanie al lui Trump, Paul Manafort, s-a aflat pe ștatul de plată al fostului președinte ucrainean, Viktor Ianukovici, un politician filorus care în 2014 a fugit să se adăpostească în Rusia după o serie de proteste la nivel național contra lui. La acea vreme s-au lansat acuzații potrivit cărora Rusia s-ar fi amestecat în alegerile prezidențiale din 2016, de partea lui Trump. Ca apărare în fața acelor acuzații, o serie de persoane din cercul lui Trump l-au convins că ar fi existat o ciudată teorie a conspirației potrivit căreia vinovați ar fi fost niște ucraineni care s-au dat drept ruși. Trump s-a arăta convins de această explicație. Practic atât de mult încât într-o conversație telefonică dură cu Zelenski din iulie 2019 el i-a cerut ucraineanului două favoruri. În primul rând el voia „serverul” care ar fi demonstrat eforturile ucrainenilor de a se amesteca în alegerile americane și care i-ar fi deconspirat pe ruși. În al doilea rând el voia ca Zelenski se deschidă o anchetă legată de Joe Biden și de fiul acestuia, Hunter.
Important este faptul că Zelenski nu a cedat în fața presiunilor lui Trump, deși Trump bloca ajutorul militar acordat Ucrainei, pare-se, ca ripostă. Important este faptul că Zelenski a denunțat cacealmaua lui Trump. Asta trebuie să-l fi înfuriat pe Trump, el considerând că este vorba despre un afront personal adus unui om conștient de valoarea sa.
Recent Trump i-a cerut lui Zelenski altceva, un lucru bizar chiar și pentru un om ca Trump. I-a cerut jumătate din resursele naturale ale Ucrainei – petrol, gaze și minerale – în schimbul unui ajutor militar din partea SUA. Zelenski a respins această pretenție neocolonialistă, dar a dat de înțeles că s-ar putea ajunge la o înțelegere, care să includă însă și niște garanții de securitate pentru Ucraina. Totuși, a fost vorba despre respingerea unei pretenții a lui Trump. Odată Lev Parnas, ucraineanul american care a colaborat cu Rudy Giuliani ca să pună pe picioare planurile lui Trump din Ucraina, a făcut pentru (portalul) Politico următoarea declarație: „Trump îl urăște din suflet pe Zelenski, iar Zelenski știe asta”.
Eu aș presupune că pentru Trump Ucraina înseamnă un șir de amintiri neplăcute, iar Zelenski este un conducător străin care nu s-a supus „etichetei”: semne permanente de admirație și supunere în fața pretențiilor lui Trump. Dar, vai, rezultatul depășește caracterul personal. Asta ar însemna o renunțare realmente istorică la interesele occidentale și la niște principii consolidate vreme de zeci de ani.
Citește și: Fructele moldovenești sunt tot mai apreciate pe piața UE
Statele Unite se află de multă vreme în prima linie a eforturilor de a scoate în afara legii orice cucerire prin forță a unui teritoriu. După cel de-Al Doilea Război Mondial Washingtonul a cerut ca ideea să se afle în centrul Cartei Națiunilor Unite. Cu ocazia proceselor postbelice de la Nüremberg Statele Unite au cerut ca orice agresiune militară să fie considerată o crimă. Iar ele au sprijinit activ acest principiu, trimițând trupe care să lupte în conflictul coreean din 1950 și în fața agresiunii Irakului din 1991.
Rezultatele sunt evidențiate în „The Internationalists” („Internaționaliștii”), o lucrare de Oona Haathaway și Scott Shapiro. Între anii 1816–1945, s-au făcut peste 150 de cuceriri teritoriale. Începând din anul 1945, odată cu sistemul internațional de reglementări și de norme la care Statele Unite au contribuit, cuceririle teritoriale au dispărut aproape complet. Dar, grație implicării personale a lui Donald Trump, această realizare americană durabilă e acum pe cale de dispariție.
