După încheierea armistițiului, prim-ministrul israelian se află la o răscruce politică și militară: să cedeze presiunilor SUA sau să reacționeze contra Iranului, în timp ce Israelul e afectat de fragilitatea coaliției și incertitudinea alegerilor.
Donald Trump a susținut că Benjamin Netanyahu nu a avut de ales decât să accepte armistițiul cu Iranul, mediat de SUA. Potrivit Financial Times, președintele SUA a mers până acolo încât a susținut că el „este cel care decide totul”, în timp ce Washingtonul încerca frenetic să prevină o escaladare suplimentară. Totodată, Trump declara pentru Axios: „Îl voi suna chiar acum pe Bibi și îi voi spune să nu reacționeze. Toată lumea s-a distrat. Israelul a atacat, și Iranul a atacat. Nu mai avem nevoie de încă unul.”
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Cu toate acestea, la scurt timp după aceea, rachetele și-au reluat zborul între Israel și Iran. Un oficial israelian de rang înalt a declarat pentru Canalul 14 că țara se afla „la începutul mai multor zile de lupte” împotriva Teheranului și a grupărilor aliate Iranului, răspândite în Orientul Mijlociu.
Aceste evoluții din ultimele ore confirmă ruptura din ce în ce mai evidentă dintre președintele SUA și prim-ministrul israelian. Cererea lui Trump „de a nu se riposta” l-a pus pe Netanyahu în fața unei răscruci politice și strategice. Pe de o parte, ar putea ceda presiunilor Casei Albe și ar putea renunța la represalii, riscând să compromită descurajarea Israelului împotriva unui Iran consolidat și mulțumit, proiectând o imagine de slăbiciune și dependență în regiune. Pe de altă parte, l-ar putea sfida deschis pe președintele SUA, angajându-se într-o escaladare potențial incontrolabilă, cu perspectiva ca Israelul să se trezească izolat.
Deocamdată, Netanyahu pare să fi ales încă o dată să-și sfideze prietenul Trump. Dacă Israelul ar fi lăsat fără răspuns atacul iranian, semnalul trasmis Teheranului ar fi fost clar: presiunea americană ar fi putut limita libertatea de acțiune a Israelului, chiar și în cazul unei agresiuni directe. Într-un astfel de scenariu, Hezbollah ar fi putut continua să încalce fiecare armistițiu atacând Israelul și forțele sale, în timp ce orice potențial răspuns israelian ar fi fost prezentat de Teheran ca o provocare, deschizând calea pentru noi atacuri iraniene sub umbrela medierii americane. Un scenariu care, pentru Netanyahu, ar avea și un cost politic intern, cu doar câteva luni înainte de alegeri.
Netanyahu ajunge în acest moment într-o poziție mult mai puțin solidă decât sugerează postura sa publică. Până acum câteva zile, sperase să se prezinte la urne ca omul care a schimbat Orientul Mijlociu, eventual cu un regim iranian deja slăbit sau în pragul prăbușirii, trecând astfel în plan secund trauma din 7 octombrie și transformând succesele militare într-o victorie clară pentru Likud. Numai că acest plan a eșuat: confruntarea cu Trump, lipsa unui rezultat definitiv la Teheran și slăbirea frontului libanez îl obligă acum să adopte o strategie mai defensivă, orientată în întregime spre câștigarea de timp. Netanyahu ar prefera să amâne votul cât mai târziu posibil, sperând că de acum și până în toamnă vor apărea evoluții diplomatice sau de securitate favorabile, care să-i consolideze narațiunea.
Situația este complicată și mai mult de tensiunile din propria majoritate, în special cele cu tabăra ultraortodoxă. Eșecul aprobării legii care îi scutește pe ultraortodocși de serviciul militar îl privează pe Netanyahu de stabilizarea politică pe care o considera esențială, dar, în același timp, cel puțin deocamdată, îl scutește de costul electoral al unei măsuri extrem de nepopulare în rândul publicului israelian. Așa că prim-ministrul se vede nevoit să mențină unită coaliția de dreapta, religioasă și ultraortodoxă, fără a aliena un electorat mai amplu, deja obosit de un război lung și neconcludent. Motiv pentru care fiecare decizie privind Iranul nu se bazează doar pe logică strategică sau militară, ci este legată direct de supraviețuirea sa politică.
Următoarele ore vor fi cruciale pentru a înțelege linia pe care o va alege premierul israelian. Rapoartele inițiale despre convorbirea telefonică dintre cei doi lideri, relatate de Barak Ravid, indicau că Netanyahu a încercat, fără succes, să depășească opoziția lui Trump față de un contraatac israelian și că, din perspectiva americană, Israelul nu ar trebui să lanseze represalii în viitorul imediat.
Potrivit lui Michael Oren, fost ambasador israelian la Washington, Netanyahu ar fi putut încerca să obțină undă verde informală de la Trump pentru un atac „sub acoperire” împotriva Iranului, fără o revendicare oficială israeliană. Alternativ, este posibil să fi căutat compensații concrete în schimbul reținerii, cum ar fi o consolidare a capacităților militare israeliene sau chiar posibila disponibilitate a bombardierelor americane stealth B-2, singurele capabile să atace eficient siturile nucleare subterane ale Iranului. Nu se poate exclude nici faptul că Netanyahu ar fi încercat încă o dată să-l descurajeze pe Trump să accepte un acord cu Teheranul care, din punctul de vedere al Israelului, ar lăsa Iranului suficient spațiu pentru a-și păstra programul nuclear.
Rămâne însă faptul că, deocamdată, acestea sunt doar ipoteze. Netanyahu are în fața sa un președinte care, conform diverselor relatări, nici măcar nu a negat că l-a numit zilele trecute „al dracului de nebun” , adăugând că toată lumea îl urăște și urăște Israelul. Mai presus de toate, are în față un președinte ale cărui priorități interne fac ca orice nouă escaladare regională să fie toxică din punct de vedere politic. Și are în față un lider vizibil iritat.
Pe 23 mai 2026 a fost postată pe Twitter o imagine generată de inteligența artificială a președintelui SUA îngenuncheat și înclinându-se în fața liderului suprem Mojtaba Khamenei, cu comentariul „Sfârșitul”. Bibi nu își poate permite să apară în acest fel.
De altfel Trump, nu numai că și-a manifestat dorința de a ieși cât mai repede posibil din confruntarea cu Iranul, însă se pare că o parte a administrației sale încearcă chiar să se distanțeze de tentativa eșuată de a slăbi sau a răsturna regimul de la Teheran. Acest context include și o serie de scurgeri de informații și articole apărute în presa americană care critică Israelul. Cel mai recent este un articol din New York Times care susține că Israelul a spionat Statele Unite în încercarea de a obține detalii clasificate despre negocierile cu Iranul.
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
În acest moment, întrebarea crucială este: se va simți regimul iranian suficient de puternic și încurajat pentru a insista mai mult, chiar și împotriva unui președinte american care continuă să se arate în favoarea unei soluții negociate? Cu alte cuvinte, ar putea Teheranul să-l exaspereze pe Trump până la punctul de a-l constrânge, împotriva voinței sale, să facă exact ceea ce îi interzice în prezent lui Netanyahu: să reia campania militară?
Având în vedere comportamentul său trecut și prezent, Republica Islamică pare mult prea abilă pentru a face o astfel de greșeală. Și tocmai acesta este motivul pentru care se formează paradoxul actual: un președinte american frustrat, constrâns să urmărească un Iran ambiguu, iar la mijloc Israelul, cu o marjă de manevră din ce în ce mai limitată.
