Există momente când semnele de ruptură încetează să mai fie episoade dispersate și încep să formeze un model inteligibil. Aceasta este ceea ce observăm astăzi în sistemul internațional, scrie editorialistul „Diario de Noticias” (Portugalia).
La ONU, doi membri permanenți ai Consiliului de Securitate nesocotesc Carta pe care au jurat să o apere. În NATO, un stat membru amenință militar un altul. În Uniunea Europeană, dezintegrarea se răspândește între și în cadrul instituțiilor. Iar în OMC, sistemul multilateral pentru comerț este îngropat sub tarife, excepții unilaterale și blocade politice persistente, potrivit stiripesurse.
Citește și: FMI: Accelerarea reformelor structurale va stimula creșterea economică și nivelul de trai în Moldova
Niciunul dintre aceste fenomene nu este accidental sau episodic. Împreună, ele dezvăluie o criză profundă a arhitecturii internaționale construite după 1945, bazate pe ideea conform căreia puterea ar trebui să fie controlată de reguli, exercitată prin instituții și legitimată printr-un minim de consens normativ. Ceea ce este în joc astăzi nu este doar eficiența acestor instituții, ci însăși premisa fondatoare potrivit căreia forța trebuie să fie subordonată legii și nu invers.
În cazul Națiunilor Unite, contradicția este structurală și corozivă. Sistemul a fost conceput pentru a evita revenirea războiului, dar oferă unui număr de cinci puteri un drept de veto care, într-un context de profundă divergență strategică, blochează orice acțiune colectivă relevantă. Atunci când veto-ul este folosit pentru a proteja încălcări clare ale Cartei, Consiliul de Securitate încetează să mai fie un mecanism de gestionare a păcii și devine o oglindă a fragmentării sistemului internațional.
În NATO, eroziunea capătă o natură distinctă, dar la fel de neliniștitoare. Alianța Atlantică nu este doar un pact militar, ci o comunitate politică bazată pe încredere, pe predictibilitate și pe solidaritate strategică. Atunci când un aliat îl amenință pe altul cu utilizarea forței, se introduce o logică de descurajare internă care subminează principiul securității colective. NATO rămâne operațională din punct de vedere militar, dar coeziunea sa politică arată fisuri care nu pot fi ignorate.
În UE, criza este mai tăcută, dar potențial mai durabilă. Fragmentarea dintre Comisie, Consiliu și Parlament, judiciarizarea crescândă a deciziilor eminamente politice și divergența strategică dintre statele membre cu privire la locul Europei în lume slăbesc capacitatea de acțiune externă a Uniunii. UE menține o capacitate normativă semnificativă, dar se luptă să transforme această putere în influență strategică într-un context de concurență deschisă între blocurile geopolitice.
La OMC, blocajul este aproape absolut. Sistemul de soluționare a litigiilor este paralizat, marile puteri recurg la tarife și la subvenții ca instrumente de politică externă, iar comerțul internațional revine la o logică a forței și a represaliilor. Multilateralismul comercial, unul dintre pilonii centrali ai globalizării reglementate, este suspendat din punct de vedere funcțional.
Numitorul comun este clar: formal, instituțiile sunt încă în picioare, dar consensul politic și normativ care le conferea sens dispare. Nu ne aflăm în fața unei prăbușiri bruște a ordinii internaționale, ci in fața unui colaps provocat de o erodare treptată și normalizată.
Acest tip de prăbușire nu provoacă rupturi imediate, ci corodează treptat mecanismele de limitare a puterii. Regulile continuă să existe pe hârtie, dar încetează să ghideze comportamentul principalilor actori. Predictibilitatea scade, excepția devine regulă, iar arbitrariul câștigă teren.
Citește și: Moldova obține dreptul de proprietate asupra Sanatoriului „Moldova” din Odesa
Lumea nu a intrat încă într-o nouă ordine internațională. Mai degrabă, trăiește într-un interregnum instabil, în care vechile reguli nu mai pot opri puterea, iar cele noi nu au fost convenite încă. Istoria arată că aceste perioade de tranziție arareori sunt neutre sau pașnice.
Ignorarea semnelor ar fi o eroare strategică, iar continuarea gestionării crizei ca și cum ar fi doar conjuncturală s-ar putea dovedi, pe termen lung, cea mai serioasă iluzie a vremurilor noastre.
